Colacul
Era trecut de miezul nopții când i-a scris din nou. Nu spusese nimic concret, doar: „Ești trează?” — aceleași cuvinte pe care le folosea mereu când nu voia să pară vulnerabil, dar nici singur.
Știa că o vă găsi. O găsea mereu.
Ea a privit ecranul câteva secunde, fără să răspundă. Ar fi putut să-l ignore. Ar fi putut să se ridice, să-și pună o melodie liniștitoare și să adoarmă. Dar în loc de asta, i-a răspuns.
— Da.
Cuvintele au curs rapid, inevitabil, ca un drum cunoscut. Într-o oră era deja la el. Apoi orele s-au dizolvat în acea îmbrățișare bolnav de dorită, în acea apropiere care nu aducea niciodată liniște, ci doar un nou început al aceleiași suferințe.
Erau beți. Beți de dorință, de dependența aia ciudată care refuză să moară, chiar și după ce, tot ce-au avut a fost pus pe foc. Fiecare atingere, fiecare răspuns… totul e o explozie de urgență, de nevoie, de foame și dor. O disperare aproape animalică. Pasiunea dintre ei era neîmblânzită. De fiecare dată când se atingeau, lumea se dizolva — fără reguli, fără timp, fără trecut sau viitor. Doar prezentul, intens și aproape dureros de viu.
Ea îi răspundea cu același foc, cu aceeași foame tăcută care se simțea în fiecare tresărire a trupului. Îi ghicea dorința în felul în care o trăgea mai aproape, în mâinile care nu cereau voie, dar nici nu luau fără a oferi.
În pielea celuilalt găseau nu doar dorință, ci și liniște — paradoxal, în mijlocul unei furtuni.
Erau pasionali, plini de ardoare și simțeau atât de intens când erau împreună ceea ce dădea naștere unei chimii incomensurabile dar nerealiste.
Era un dans fără muzică, dar cu un ritm perfect. Trupurile lor se căutau, se găseau, se contopeau cu o naturalețe sfâșietor de frumoasă. Nimic nu mai avea sens. Și tocmai de aceea, totul avea sens.
Pentru că uneori, când atracția e prea mare, logica nu doar că dispare, ci devine inutilă.
Ea era colacul lui de salvare. Sau cel puțin așa crezuse.
Dar din ce în ce mai mult, simțea că e doar o greutate care îl ține pe loc. Care îi ține pe amândoi, de fapt, la fundul unui ocean de emoții nespuse, resentimente înghițite și dorințe care urlă, până când lumina dispare complet și nu mai știu dacă se îneacă sau se îmbrățișează, urcând spre lumină.
Femeia care nu mai era ea
La început, se simțea puternică. Diferită. O femeie cu principii, cu o coloană vertebrală, cu granițe clare. Dar el… el a știut exact cum să o facă să uite. Cu o privire. Cu un cuvânt spus într-un ton care o făcea să creadă că este aleasa. Ulterior avea să afle că “aleasa “ erau toate.
Și cum să-l mai creadă, când știa?
Știa de ele. De mesaje. De nopți. De tăcerile care spuneau mai mult decât cuvintele. Știa că e greșit.
Știa că nu mai are rost.
După tot ce a fost… știa că nu ar trebui să mai fie acolo.
Doar că se săturase să mai gândească.
Se săturase să-l dorească în tăcere, știind cu luciditate că nu sunt făcuți unul pentru celălalt. Că sunt doi oameni din lumi complet diferite, legați prin ceva ce nu pot explica, dar nici rupe. Era drogul ei, era necazul ei.
Era tentația și pedeapsa deopotrivă.
Se întreba adesea cine devenise. Femeia care rămâne, după ce a fost mințită. Care mai iubește, după ce a fost trădată. Care tace, de teamă că dacă vorbește, vă pierde și ultima fărâmă de iluzie.
— Nu sunt eu asta, își spunea privindu-se în oglindă.
Dar era.
În sufletul ei se întrezărea o urmă timidă de speranță prin faptul că deși el se fusese cu atâtea femei, existau lucruri pe care doar ei doi le știau și le simțeau.
Pentru el atracția dintre ei doi era suficientă, dar nu și pt ea. Nu rezolva nimic. Pentru el, ce se întâmpla acum între ei însemna împăcare, pentru ea, însă, însemna o ultimă amintire. Se ura pentru faptul că s-a folosit de el că să își aline durerea care oricum avea să revină.
Da, îl iubea, dar iubirea nu merită sacrificiul când nu este împărtășită. Îl iubea pe bărbatul acesta magnific, dar damnat.
Dar dacă înainte credea că iubirea învinge tot, acum nu mai era la fel de convinsă. Probabil în felul lui ținea la ea, dar ei nu-i ajungea asta. Probabil în felul lui ținea la toate sau poate la niciuna. Pentru el atenția sau iubirea mai multor persoane funcționa ca o confirmare că “merită” ceva. Fiecare “relație”, fiecare poveste îi aducea o doză temporară de validare, fără a fi, însă, o reală conectare, ci doar o mască. „Dacă mă iubesc toate, înseamnă că sunt valoros.”
Ea nu și dorea să stea tot timpul cu sabia lui Damocles deasupra capului neștiind unde va duce povestea asta. Își trăise ultimii ani amorțită, prea speriată să mai aibă din nou sentimente pt cineva, iar acum nu voia să se limiteze la “doar să exist și nu să trăiesc “.
Când s-au întâlnit
S-au cunoscut într-o seară de octombrie, într-un bar micuț, uitat de lume, unde jazzul se auzea încet, ca o amintire care refuză să moară. Ea venise cu o prietenă, convinsă că va sta puțin și va pleca. Nu avea chef de oameni, de conversații, de nimic. El era acolo deja, cu un pahar de whisky neatins și privirea pierdută în lumina galbenă a barului.
Privirile li s-au întâlnit întâmplător. Sau poate, nu.
Poate că unele priviri sunt predestinate. După asta, nimic nu a mai fost la fel.
El a zâmbit primul. Nu un zâmbet larg, cuceritor, ci unul scurt, subtil, aproape rușinat. Ea a simțit un fior inexplicabil, de parcă ceva din el o recunoștea. Ca și cum s-ar fi întâlnit într-o altă viață, într-un alt timp, și abia acum se regăseau.
— Fumezi? a întrebat el, arătând spre terasa goală.
— Nu. Dar pot ieși cu tine.
A râs. Genul ăla de râs care se aude rar, când încă nu știi nimic despre celălalt, dar simți că ai vrea să afli totul.
Începutul
Primele luni au fost ca o beție.
Râdeau din nimic. Se atingeau ca din greșeală. Se căutau prin mesaje scurte, pline de subînțeles. Nu era dragoste încă. Era curiozitate, magnetism, mirare. Era începutul ăla fragil în care totul pare posibil, înainte să apară adevărul.
El îi povestea despre trecutul lui cu jumătăți de propoziții. Secole de tăcere în spatele unui „am avut o perioadă grea”. Ea simțea durerea din el, și voia să o vindece. Credea că poate. Credea că dacă iubești destul, răul se dizolvă.
El, în schimb, se hrănea cu iubirea ei. O lua ca pe un calmant. Ca pe un colac de salvare. Nu îi cerea să rămână, dar nici nu o lăsă să plece.
Au urmat luni de pasiune haotică, de nopți petrecute îmbrățișați și dimineți în care se priveau fără să spună nimic.
Ea deja se îndrăgostise.
El… se obișnuise cu ideea că ea e acolo. Însă, Două jumătăți nu fac întotdeauna un întreg.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mi-e rușine să vorbesc cu p și f în pat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
