Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Morala nu ține loc nici de dragoste, nici de rațiune

24 September 2018

răzvan pinteaZilele astea am simțit un pic, dar pe propria piele, cum e să fii stigmatizat social doar pentru că ești, prin accident biologic, temporar sau definitiv, „mai altfel”. Când afirm „pe propria piele”, o fac nu doar la figurat, ci și la propriu: m-am pricopsit, pentru prima oară în viață, cu o alergie vizibilă, întinsă pe aproape întreaga suprafață a pielii. Deși alergia nu este o afecțiune contagioasă, nu numai străinii, ci și apropiații se comportau de parcă aveam lepră – adică altă boală necontagioasă.

Reacția medievală a celor din jur m-a dus apoi cu gândul, inevitabil, la referendumul așa-zis „pentru familie”. Am pus ghilimele pentru că eu, familist cu doi copii, consider că manifestarea cu pricina nu mă reprezintă, ci dimpotrivă, e un non-sens toxic: așa cum, în cazul alergiei mele, organismul a luat-o razna luptând cu dușmani imaginari, istoria ne arată că și societatea are momente similare de rătăcire auto-distructivă – uneori în forme extreme, cum a fost nazismul.

În contextul dat, mi-am pus două întrebări: în ce măsură morala poate fi folosită ca înlocuitor pentru dragoste? Dar pentru rațiune?

În ceea ce privește raportul între dragoste și morală, răspunsul l-am găsit rapid, în mine. A fost suficient să mă întreb, retoric, ce prefer: să știu că soția nu mă înșală datorită faptului că mă iubește, sau din cauză că este un om cu înalte principii morale, cu frica de Dumnezeu, iad, gura lumii sau mai știu eu ce alte repere clasice ale bunei purtări în societate?

Evident, am ales dragostea. Adică alegerea naturală, și nu una dictată de societate. Nu morala, nu te miri ce frică. Ci dragostea. Un răspuns pe care sunt convins că oricine îl are în inima sa.

Pentru că, spre deosebire de morală, dragostea, ca orice alt lucru natural, nu are nevoie de dogme, predici și ritualuri pentru a se naște și mai apoi supraviețui uitării. E ca respirația: nu ai nevoie de cineva care să te învețe ce e, cum e, și care să îți aducă aminte să o practici.

Ca să iubești, nu ai nevoie nici de recompense, nici de pedepse, nici de pe lumea asta, nici de pe ailaltă, care o fi ea, dacă o mai fi ceva după, gen rai, nirvana sau elizee.

politicieni

Și cel mai important lucru: nu ai nevoie de cineva care să-ți dicteze pe cine poți să iubești și pe cine nu.

(Notă: îmi asum aici „riscul” de a strica plăcerea eventualilor „psihologi” de ocazie, cărora le propun să lase pe seama specialiștilor opiniile despre incest, pedofilie și alte comportamente deviante.)

Acum, partea a doua a problemei: care este raportul între rațiune și morală? De data asta am fost conștient că răspunsul lung presupune lectura a nu știu câte volume de psihologie, filozofie, religie etc. Așa că mi-am băgat un pic nasul în istoria filozofiei, în căutarea răspunsului scurt, intuitiv.

În secolul XIX, marele filozof Immanuel Kant, un prusac rigid de felul său, era convins de existența unor legi morale universale, bazate pe rațiune și valabile pentru orice ființă umană. Până aici, toate bune și frumoase, o viziune pe placul și măsura ideologiei politice și religioase a unui imperiu german în plină înflorire. De fapt, o viziune pe placul oricărei persoane sau societăți înclinate spre închistare, dacă nu chiar totalitarism.

Problema lui Kant a apărut atunci când unii contemporani i-au cerut să dea și un exemplu, adică să le arate o lege morală pe care e bine să o respecți întotdeauna. Filozoful a avut o tentativă palidă cu „să nu minți”, apoi s-a burzuluit spunând că treaba lui a fost doar să demonstreze că există morala universală, nu să și arate care este. O reacție previzibilă, dar nu mai puțin convenabilă.

Cu toată convingerea lui Kant, cert este că nimeni n-a descoperit nimic până azi. Altfel, am fi știut deja. Să mai notăm că, în ciuda eșecului de a-și pune în practică viziunea, reputația filozofului nu a avut de suferit.

Și acum, dacă tot suntem pe tărâmul filozofiei, să aplicăm logica. Vasăzică, până la proba contrarie, dacă nu există un set universal de axiome morale, nu putem încă stabili, prin raționament, dacă o anumită regulă de conduită este morală sau nu. Atunci, putem stabili măcar empiric, prin experiment? Nicidecum. Nu ne putem imagina niciun comportament pe care natura să-l permită, dar să-l considere cumva imoral.

Există doar lucruri posibile sau imposibile: din punctul de vedere al legilor naturii, este imposibil să comiți vreun „păcat”. Cu atât mai puțin să măsori moralitatea cu vreun „moral-metru”.

Prin urmare, dacă nu putem stabili valoarea de adevăr a unei reguli morale nici prin raționament, și nici prin experiment, înseamnă că morala iese din sfera logicii, și ajunge… unde?

În secolul XX, Charles Stevenson, un alt mare filozof, de data asta trăitor în liberalele State Unite, a arătat că la baza oricărei morale stă nu rațiunea, asa cum susținea Kant, ci emoția. Teoria sa, emotivismul, a fost supra-numită foarte sugestiv „teoria uraa!/huoo!” Cred că e clar despre ce e vorba: între altele, argumentul moral are cam aceeași valoare cu cel estetic, adică subiectivă. A spune „e moral/imoral” e cam totuna cu a spune „e frumos/urât”. După cum „frumusețea e doar în ochiul privitorului”, și morala reflectă doar nivelul de cultură al moralistului, nicidecum un adevăr de ordin logic.

Cu toate că, spre deosebire de Kant, Stevenson a fost capabil să-și susțină convingerile pe baza descoperirilor din psihologie, reputația sa a avut de suferit de pe urma propriei teorii, fiind forțat să renunțe la catedra sa de la Universitatea Yale. Este adevărat că evenimentul a avut loc în contextul celui de-al doilea război mondial, într-o societate americană traumatizată de atrocități. Dar și pe punctul de a deveni un imperiu global. Așa că mă întreb dacă nu cumva universitatea tânjea în taină după prusacul Kant, dușman ca naționalitate, dar atât de compatibil întru spirit…

Una peste alta, mi-am folosit intuiția pentru a-mi da un răspuns scurt, și anume: morala e expresia unui egoism însumat la nivel de colectivitate. Dacă legea are ca scop binele societății, cel al moralei e unul mai degrabă individual.

Când spunem „omorul e rău”, de fapt, ne exprimăm frica individuală de a nu fi noi înșine uciși, în nicio circumstanță, legitimă sau nu. Dar nu avem nicio problemă ca altcineva să fie omorât, dacă împrejurările o cer. Altfel, de ce am mai accepta să plătim taxe pentru bugetul armatei?
Când spunem „altruismul e bun”, ne manifestăm dorința egoistă ca ceilalți să fie generoși cu noi, în beneficiul nostru. Dar în ce ne privește, este absolut OK să fim egoiști. Sau măcar să ne așteptăm la o compensație pentru generozitatea noastră, dacă nu aici, barem în viața de apoi. Dacă nu ar fi așa, ar trebui să vedem mii de cetățeni milostivi stând la coadă în față fiecărui cerșetor.

Prin urmare, sunt sceptic față de orice morală, sau etică, fie ea religioasă, politică sau organizațională. Mai mult, chiar îi acord din capul locului prezumția de… ipocrizie.

Să luăm, întru edificare, dolarul american, cu toate simbolistica sa politică și religioasă, uneori presupus masonică. Am văzut oameni arzând în piețe niște drapele americane ieftine, dar nu am auzit ca cineva să-și incendieze portofelul doldora de dolari. Mă aștept că nimeni să nu facă asta, niciun islamist, niciun comunist, niciun anti-mason. Mai mult, sunt convins că, dimpotrivă, niciunul din dușmanii declarați ai americanilor nu vede vreo problemă în a le râvni dolarii.

Pe lângă ipocrizia fățișă din politică și religie, să vorbim un pic și de cea mai obscură, cea economică. De firmele care într-o parte își declară „preocuparea pentru angajați”, iar în cealaltă parte se laudă cu „echipa tânără”. Sau companiile în care, după ce treci de „fetele de la recepție” și le pășești în birouri, ai impresia că la ele s-au terminat toate femeile.

Să nu înțelegeți din rândurile mele că mă opun apriori oricărei morale. Să nu rămâneți cumva cu impresia că aș considera morala un rău absolut. Dimpotrivă, cred că morala are și ea locșorul ei în viața noastră, eu fiind doar circumspect față de ea.

Pentru că frica de viață, de tine însuți și de ceilalți, e cea care te face să cauți adăpost în umbra regulilor stricte. O umbră în care crește doar buruiana tiranilor, mai mici sau mai mari…

Pe Răzvan îl găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Pentru prima dată-n viaţă, chiar dacă sunt trecută de 35 de ani şi oficial sunt căsătorită, am simţit fluturi în stomac

Fericirea nu e suma plăcerilor pe care le trăim

Nimic nu este întâmplător

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
646 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro