Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

10 November 2018

răzvan pintea„Cine sunt eu?” Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/soț/părinte, un bun elev/profesionist/afacerist, un adevărat credincios/agnostic/ateu, un adevărat cetățean/patriot/democrat/progresist/conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în viață.

Bun, și atunci care e problema? Ce poate fi în neregulă cu acest mecanism natural și optimizat de evoluție în sute de milenii?

Da, așa merge lumea dintotdeauna, însă accesul pe care îl avem azi la informație ne creează 0 problemă: erodează rapid orice morală sau ideologie. Odată cu ele, și scara de valori asociată. Poate că în urmă cu două-trei sute de ani aș fi fost cel mai frumos, deștept și bogat bărbat de la mine din sat. Azi, sunt un nimeni în raport cu vedetele momentului. Ieri, ne raportam doar la consăteni. Azi, ne comparăm, și îi comparăm pe cei din jur, cu ce vedem prin filme, cărți, rețele sociale, mass-media. O competiție imposibil de câștigat, în care tot ce putem spera e să fim etichetați de cei din jur drept „bun, dar se putea și mai…”. Cam așa cum îmi spunea mie proful de geografie: „Băi, Răzvane… ești băiat bun, dar cu lipsuri.”

Refrenul ăsta m-a bântuit toată viața. Niciodată nu am fost „suficient de bun” pentru părinți, rude, iubite, prieteni, profesori sau angajatori. Câteodată, nici chiar pentru nevastă. Toți mai așteptau încă ceva din partea mea. Singurele care nu mi-au reproșat asta până acum au fost fetele mele, cel mai probabil pentru că sunt prea mici ca să emită astfel de „judecăți de valoare”. Ca tot omul, am făcut și eu tot felul de eforturi ca să mă ridic la înălțimea standardelor. Ca tot omul, am eșuat. De ce?

shiny happy people

Fiindcă viața e frumoasă doar pe hârtie, de exemplu în articolele de dezvoltare personală. În fapt, așa cum spunea cineva mai rustic, viața e ca un grajd. Când e gol, grajdul e un loc curat, spațios, luminos, aerisit, de ți-e mai mare dragul să stai acolo. Problema apare când bagi animalele înăuntru, fiindcă atunci se umple de duhoare și rahat pe care trebuie să-l rânești neîncetat. Și n-ai încotro: trebuie să bagi animalele înăuntru, altfel ce rost ar mai avea grajdul acela? Cam așa e și cu viața: când lași oamenii înăuntru, capătă un alt „parfum”. Dar pe de altă parte, ce viață e aceea trăită în izolare?

Vasăzică, oamenii sunt un rău necesar. Nu am cum să-i fac mai puțin răi, dar m-am gândit că aș putea să-i fac mai puțin… necesari. Dacă tot nu mă pot ridica la „înălțimea așteptărilor”, am simțit nevoia să-mi construiesc o altă identitate, care să nu mai depindă de ce spun cei din jur. Povestea transformării a fost una lungă, confuză și nici nu sunt prea sigur că s-a încheiat. Așa că am să încerc să dau o oarecare coerență narațiunii, începând cu una din lecțiile pe care ni le dă evoluția: exoschelet versus endoschelet. Mai precis, chitina insectelor versus scheletul interior al mamiferelor.

Privită de aproape, insecta pare o culme a invincibilității, un războinic desăvârșit. E o ființă capabilă să-și muște, să-și înțepe sau să-și împroaște dușmanii cu acid sau otravă. Îmbrăcată din cap până în picioare în exoscheletul ei de chitină, poate la fel de bine să și încaseze nenumărate lovituri. Dar atunci când armura îi este străpunsă, nu mai are nicio șansă: fluidele vitale i se scurg și soarta insectei e pecetluită. Mergând mai departe pe firul evoluției, vedem cum ființele mai avansate biologic, mamiferele beneficiază de un endoschelet învăluit în carne, piele și blană. Chiar dacă sunt niște țesuturi mult mai fragile decât chitina insectei, ele amortizează șocurile și, în plus, au capacitatea de a se vindeca. E doar unul din multele motive pentru care mamiferul, deși aparent mai fragil, s-a dovedit a fi mai competitiv decât insecta.

Păstrând analogia, cât timp m-am identificat prin „ceea ce fac”, m-am înveșmântat ca insecta în chitina unor roluri sociale. Da, poate că arătam mai impresionant în exterior decât arăt azi, dar eram găunos. Petreceam cea mai mare parte a timpului întreținându-mi armura, peticindu-i fiecare fisură. Iar orice lovitură serioasă care îmi străpungea exoscheletul, gen despărțire sau concediere, putea echivala pentru mine cu sfârșitul lumii, de natură să mă arunce în depresie. De ce? Pentru că armătura identității mele era formată din afirmații gen „sunt un bun fiu/soț/tată/coleg/profesionist/etc.”, iar orice atac la adresa ei îl percepeam ca un pericol de moarte.

Primul pas spre construirea unui endoschelet mental l-am făcut, cu câțiva ani în urmă, prin meditație. Tehnica mindfulness mi-a permis să mă detașez de dorințele, spaimele și iluziile care îmi eclipsau prezentul. La un moment dat am avut revelația faptului că propria-mi identitate este independentă de măștile pe care le port în societate. O revelație pe care n-am trăit-o nici pe departe ca pe un extaz mistic, ci mai degrabă ca pe echivalentul unei palme trase peste frunte, însoțită de „băi, ce prost am fost până acum!”

Așa am început să pun sub semnul întrebării straturile de condiționare în care m-au încorsetat cei din jur, încă din primii ani de viață. Să mă eliberez din colivia de prejudecăți, de la „cei șapte ani de acasă” până la dogmele adultului de zi cu zi, dogme care, prin repetiție neîncetată, întrețin iluzia că ar fi niște adevăruri. E un efort care merită, fiecare reușită fiindu-mi răsplătită cu un sentiment de confort interior, asemănător cu cel pe care îl ai ori de câte ori arunci toate vechiturile din casă. Cu toate că locuința rămâne aceeași, spațiul interior e mult mai generos, mai aerisit.

Am tot tot debarasat până când am realizat că sunt doar o lanternă aprinsă în întunericul neantului, în urmă cu câteva zeci de ani. O lanternă care, ori-încotro își îndrepta fasciculul în neant, își vedea propria lumină, căpătând astfel iluzia că totul e luminat în jurul său. O lanternă care de atunci se stinge temporar, cu ocazia fiecărei ațipiri. O lanternă care se va stinge definitiv, cu puțin noroc, peste alte câteva zeci de ani, înconjurată de lanternele celor dragi. Iar restul? E pulbere de stele…

Nefiind un călugăr trăitor în izolarea unei mânăstiri Zen, bineînțeles că n-am fost mulțumit de noua și eterica identitate. Așa că am mers mai departe, căutând să mă identific prin esență, și nu prin rol. Prin conținut și nu prin formă. Prin „cine sunt?”, nu „ce și cum fac?” Mi-am construit identitatea pornind de la afirmația-cheie: „sunt un om…”: sunt om creativ, cultivat, afectuos, onest și loial. Ocazie cu care am aflat că există și niște costuri asociate adoptării unei identități bazată pe repere interioare, și nu pe părerea celorlalți. Spre exemplu, faptul că devii insensibil atât la critici cât și la laude va face poate mai respectat, dar sigur mai puțin iubit sau acceptat de cei din jur.

Criticul de serviciu poate obiecta acum: vorbe, metafore, de unde știm că nu se vor ofili și acestea la contactul cu realitatea, așa cum e sugerat încă din primele rânduri?

Dat fiind că propriul exemplu e cel mai puternic argument în materie de dezvoltare personală, hai să facem aici un test de rezistență al noii mele identități. Să pornim de la primele două atribute, creativ și cultivat, deoarece sunt cele care pot fi verificate și fără ca tu să mă cunoști personal. Hai, criticule, atacă-mă! Negi că sunt un om creativ și cultivat? În zadar, dovadă stă ceea ce scriu. Ce îmi mai poți reproșa? Că nu sunt la fel de creativ ca Mircea Cărtărescu? Sau la fel de erudit ca Andrei Pleșu? Dar de ce ar trebui să fiu? Întotdeauna există și va exista cineva chiar și mai creativ, și mai erudit, decât oricare din ei, așa că ăsta nu e un motiv ca noi, restul lumii, să nu mai dormim noaptea de grija geniilor. Și acum, criticule, încearcă-ți reproșul suprem: că nu sunt perfect. Da, așa e, nu sunt perfect, dar nici n-am pretins undeva că aș fi. Te crezi tu cumva perfect, criticule? Atunci arată-mi și mie, prea-sublimule, cum ai atins perfecțiunea…

Testul s-a încheiat. Cu succes, sper. Acum mă înclin și spun:

Bună, eu sunt Răzvan Pintea. Tu știi cine ești?

Pe Răzvan îl găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Drama premiantului

Morala nu ține loc nici de dragoste, nici de rațiune

Egalitatea între sexe, un mit!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
664 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro