Și s-a întâmplat apoi o seară, înfiorător de normală. Ai început să simți ușor unda de șoc, ți-ai spus că n-o să-ți zduncine din nou temeliile.
Le-ai armat cu cicatricile groase lăsate de toate armele convenționale și mai ales nepermise într-o iubire care, cică, la fel ca războiul, justifică orice. În mod ironic, astea două au în comun o sete neobosită, de deșert ancestral… setea de putere. Nevoia de a-și înghiți sursa de viu, de-a adăuga încă o fâșie de suflet vital peste craterul ce zace-n piept și care devine loc de pelerinaj pentru omul pereche.
Dai la lopată păreri de rău, să umpli golul. Peticești cu bucăți de piele, oricum parcă nici nu te mai încape, ai de unde rupe din tine. Te-ai îngropa toată în golul din sufletul lui, că, în definitiv, nu ai nevoie de lume. Un singur om ajunge altui om, nu fi deșănțată! și te chircești, întâi în tine, într-un exercițiu fetal și în speranța că ploaia de biciuri din vorbe se oprește.
N-ai tu norocul ăla!
Aranjatul principiilor pe pereții cortexului necesită timp, întru înțelegere exactă și nemijlocită. Aprobi și te dezici de tine, se face noapte. Îți umpli stomacul cu noduri pe care le înghiți pe nemestecate, știind că ai timp să le digeri până-i ții companie insomniei care e de-acum la ea acasă.
Nesimțita, îți umblă și-asta cu bocanci de constructor în minte, deși poate e adecvat încălțată pentru șantierul de-acolo. Până în urmă cu vreo patru ore aveai la capăt de dendrită câte un părculeţ mișto. S-au dus rapid dracului sub ploaia de vorbe acide.
Nu te mai țin nici genunchii sufletului și te macină o durere surdă în plex, acolo unde te-au nimerit toate din plin.
Muiere proastă! Barem atât ai fi putut învăţa în anii ăştia, să ții garda ridicată. Intri apoi într-un ritm liniar, zi-noapte. Nu mai aștepți decât să se întâmple, să treacă și mai ales să nu mai simți menghina aia strângându-ți măruntaiele.
Vorbești cu un medic, zice că nu-ți poate prescrie decât timp. Au descoperit cercetatorii britanici că ăsta-i panaceul universal. 🙂
Șăzi și, fără să-nțelegi dacă și cujeți au ba, aștepți să treacă, el… timpul. E aproape o altă seară, una în care n-o să-ți aduci aminte de Richter, pentru că azi e liniște, de-aia ce sufocă inchizitoriu și doare.
Întinzi antebrațul, fixezi branula care vă ține împreună și încerci să dai drumul anestezicului. Vrei să scoți cui pe cui, cuvinte pe cuvinte. Alea care te-au născut cu alea care te-au îngropat. Alea care te-au ridicat la cer cu alea care ți-au arătat ca există iad.
E prima dată când nu poți să ierți și să uiți și nu știi ce să faci cu tine.
Când a rămas fără vlagă vorba care te scula din morții vinelor, când s-a deschis supapa care-ți inundă mintea și cordul cu ecouri care te eviscerează?
De ce nu-i mai auzi vocea decât a vină?
De când nu-ți mai pleacă nodul din gât?
Cum o să-ți dea înapoi tremurul și bucuria așteptării, ăleia fără de sfârșit, aia care trebuia să îl aducă acasă?
Și mai ales când o să ajungă cu brațele pline de lalele și de certitudini.
Poate că e timpul să îți spui “bună dimineața”, acum seara, fată!
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
