Luna trecută, Haruki Murakami a publicat un nou roman în Japonia. Chiar înainte să fie citită măcar de o persoană şi să apară o recenzie favorabilă, cartea a stabilit recordul la comenzi pe internet în Japonia. La lansare, librăriile din Tokio au deschis la miezul nopții, când clienții stăteau deja de câteva ore la coadă. Nimeni n-a fost însă surprins, pentru că la fel s-a întâmplat și în urmă cu trei ani, când a lansat romanul 1Q84.
Situaţia e aceeaşi și în afara granițelor Japoniei, unde există un interes asemănător pentru romanele lui Murakami, fanii devorându-i pur și simplu cărțile imediat ce au ieșit de sub tipar. Asta deși sunt scrise într-o limbă vorbită de o populație relativ mică, aflată pe un arhipeleag îndepărtat, din Pacificul de Nord.
Murakami nu e doar un scriitor tradus masiv – peste 40 de limbi în acest moment – ci și unul care s-a regăsit în postura de traducător. A scris primele pagini ale romanului său de debut în engleză şi abia apoi le-a tradus în japoneză. Voia să vadă cum sună. Până acum a tradus în japoneză mai mulţi scriitori americani, de la Raymond Carver, John Irving, J. D. Salinger, până la F. Scott Fitzgerald. De altfel, “Marele Gatsby” este romanul lui de suflet, care l-a inspirat să devină scriitor, susţine japonezul. E extrem de atent când încearcă să decodifice în japoneză un nou roman, pentru că a simțit mereu că „traducerea e la bază un act de bunătate. Nu e destul să găsești cuvintele potrivite: dacă imaginea din textul tradus e neclară, atunci gândurile și emoțiile autorului se pierd.” Piatra lui de hotar a fost însă Fitzgerald și al său Gatsby, înainte de care, atunci când traducea, dorea să să se detașeze ca scriitor şi să devină invizibil. Ceea ce conta cel mai mult era fidelitatea pentru opera originală. Cu „Marele Gatsby”, romanul definitoriu pentru el ca scriitor, dar și în calitate de cititor, lucrurile au stat altfel. Poate pentru că marele roman american al lui Fitzgerald nu și-a croit cu adevărat drum spre inima japonezilor (Murakami mărturisește că i se întâmplă să-l întrebe compatrioții ce-a văzut atât de special la această carte), iar scriitorul nipon crede că e din cauza traducerii.
Poate și de aceea, până acum, Murakami n-a îndrăznit să citească niciuna dintre cărțile sale traduse în engleză, de teamă ca ar fi dezamăgit, după cum a declarat: „Cărțile mele există doar în japoneză. Asta contează cel mai mult, pentru că așa le-am scris.” Iar unul dintre traducătorii săi americani, Jay Rubin, confirmă asta: „Când citești Murakami în engleză, mă citești pe mine într-un procent de 95 la sută. Murakami a scris numele personajelor și ale orașelor, dar cuvintele în engleză sunt ale mele.” Dar, deși nu le citește, scriitorul nipon lucrează la traducerea romanelor sale. Tot Rubin povestește că atunci când a tradus „Cronica păsării-arc” îl suna pe Murakami și de câteva ori pe zi, ca să găsească împreună cu el cel mai potrivit cuvânt sau să își lămurească inconsistențele din text. Japoneza este o limbă în care caracterul vag predomină; subiectele nu sunt de multe ori menționate, onomatopeele sunt încărcate de sensuri. Reproducerea unei astfel de limbi este, dacă nu imposibilă, atunci extrem de greu de atins. Și asta mai ales când e vorba de o traducere în engleză, o limbă în care cuvintele sunt precise.
Recent, Murakami și-a justificat decizia de a traduce „Marele Gatsby” în japoneză. Era un vis pe care l-a avut de-o viață, o ambiție apărută la 30 de ani și pe care, s-a gândit atunci, o va împlini în jurul vârstei de 60 de ani. Și-a acordat atât de mult timp deoarece romanul lui Fitzgerald are o importanță deosebită pentru el și a dorit ca traducerea să fie cât mai precisă, ca să nu aibă regrete. A reușit cu trei ani înainte de termenul impus, iar acum, la 64 de ani, scrie: „Traducerea o chestiune de tehnică lingvistică… și îmbătrânește în mod natural pe măsură ce particularitățile limbii se schimbă. Deși există opere nemuritoare, în principiu nu există și traduceri nemuritoare. Este așadar imperativ ca noi versiuni să apară periodic, așa cum sunt actualizate și programele pentru computer. Cel puțin asta ar oferi o varietate mai mare din care cititorii pot alege, iar asta nu poate fi decât în beneficiul lor.”
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Când F. Scott Fitzgerald s-a îndrăgostit de Cap d’Antibes
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
