Un fenomen vizibil și totuși invizibil
Îi vezi pe stradă, în metrou, pe banca de lângă tine. Unii au privirea pierdută, alții se uită fix la ecranul unui telefon vechi. Sunt bărbați fără prieteni, fără iubite, fără viață socială. Unii fără adăpost. Alții, cu slujbe, dar fără niciun om apropiat.
În 2023, Surgeon General-ul american, Vivek Murthy, a declarat oficial că singurătatea este o „epidemie națională”, comparabilă cu fumatul sau obezitatea în termeni de impact asupra sănătății publice.
„Ne-am transformat într-o națiune singuratică. A venit timpul să reparăm acest lucru”.
Un studiu Gallup din 2024 arată că 25% dintre bărbații sub 35 de ani din Statele Unite au declarat că s-au simțit singuri în ziua anterioară sondajului.
Dar nu e doar o problemă americană.
- Japonia: Guvernul estimează peste 1,4 milioane de cazuri de hikikomori – persoane, majoritatea bărbați sub 35 de ani, retrase complet din viața socială (Ministerul Sănătății, 2024).
- Coreea de Sud: 42% dintre gospodării sunt formate dintr-o singură persoană, iar peste 400.000 de tineri se declară retrași din viața socială sau profesională (KOSIS, 2025).
- Marea Britanie: Rapoartele Ofcom și Campaign to End Loneliness (2025) arată că tinerii bărbați sunt printre cei mai afectați de prăbușirea rețelelor sociale masculine tradiționale.
- Australia: Peste 40% dintre bărbați raportează forme moderate până la severe de singurătate; 1 din 4 adulți se declară cronic singur (Australian Institute of Health, 2024).
- Europa Centrală și de Est: Eurofound (2022) avertizează că bărbații sunt mai afectați decât femeile, cu vârfuri în Polonia, Ungaria și Bulgaria.
Cine sunt incels?
Fenomenul incel (involuntary celibate/celibatar de nevoie) definește bărbați, în special tineri, care nu reușesc să aibă relații intime, deși și le doresc, și care dezvoltă o identitate online în jurul acestui eșec.
Studii recente (Costello et al., 2024; Whittaker, Swansea University, 2025) arată că incelii prezintă niveluri ridicate de depresie, anxietate, izolare socială și lipsa rețelelor de sprijin. Într-un eșantion de 561 de respondenți, 46% locuiau cu părinții, 25% singuri, doar 4% erau angajați cu normă întreagă.
Cultura incel și pericolele reale
Netflix a lansat în martie 2025 mini-seria „Adolescence” – o analiză sensibilă despre fragilitatea masculină și riscurile crescânde ale unei educații afective precare. Un thriller psihologic care explorează modul în care un băiat de 13 ani devine pradă ideologiilor toxice ale „manosferei” – comunități online dominate de misoginie, anxietate și izolare. Unul dintre conceptele centrale preluate de scenariu este așa-numita „regulă 80/20” din cultura incel: 80% dintre femei sunt atrase de 20% dintre bărbați. Această percepție a dezechilibrului romantic este redată în dialoguri și motivații ale personajului principal, reflectând realitatea percepută de mulți tineri în mediul online.
În film are loc o crimă. Acolo s-a ajuns din umilință, izolare și furie acumulată. Radicalizarea nu este un concept abstract, ci un proces care se poate produce în dormitorul unui adolescent, în fața unui ecran, sub presiunea algoritmilor și a sentimentului de respingere. Seria a fost primită cu reacții puternice în Marea Britanie: parlamentari au cerut difuzarea ei în școli, iar scenaristul Jack Thorne a propus chiar interzicerea smartphone-urilor sub 16 ani, comparând impactul acestora asupra sănătății mentale cu cel al țigărilor.
Totuși, doar o minoritate dintre inceli susțin idei extremiste sau violente. Majoritatea nu sunt radicali. Sunt pur și simplu pierduți într-un vid relațional, într-o societate care le cere performanță, dar nu le oferă unelte emoționale. Nu fiecare bărbat singur devine incel – dar aproape fiecare incel este un bărbat extrem de singur.
Mecanismele culturale și sociale
În articolul „Despre bărbați, cu luciditate. Ce a mai rămas din promisiunea unei relații?”, atrăgeam atenția asupra unei realități ignorate: nu toate bătăliile emoționale se poartă la vedere. Mulți bărbați nu știu cum să-și exprime suferința, cum să ceară ajutor, cum să construiască o relație autentică fără să simtă că pierd ceva din „masculinitatea” lor. Acolo unde nu există modele de vulnerabilitate asumată, apar goluri umplute cu furie, tăcere sau retragere.
Un caz emblematic este cel discutat în articolul „Latura întunecată a bărbaților de treabă”, unde figura lui Anatolii Basarab devine reprezentativă pentru o formă extremă de misoginie directă, justificată printr-un limbaj pseudo-filozofic. Discursul său – jignitor, acuzator și ostil – nu doar că demonizează femeile, ci le blamează pentru însăși criza masculină contemporană.
Acest tip de mesaj atrage tineri vulnerabili, fragilizați de respingeri și lipsă de apartenență, și le oferă o narativă simplistă: nu tu ești problema, ci femeile care „au distrus lumea”. În absența unor repere emoționale sănătoase, astfel de figuri devin modele nocive pentru o întreagă generație de bărbați pierduți.
Unde se află feminismul în această discuție?
Feminismul a fost invocat adesea de cultura incel drept cauză a eșecului relațional masculin – o țintă convenabilă pentru resentimentele acumulate. Dar realitatea e mai complexă: feminismul nu a cerut niciodată izolarea bărbaților, ci eliberarea tuturor de rolurile rigide, inclusiv pe cei forțați să joace constant figura masculină invulnerabilă.
O societate cu adevărat feministă nu este o societate împotriva bărbaților, ci una în care și ei pot suferi, cere ajutor, construi relații autentice. Problema nu este emanciparea femeilor, ci lipsa unei conversații sincere despre suferința bărbaților. Fără această clarificare, discursurile radicale vor continua să confunde libertatea femeilor cu respingerea bărbaților.
În acest climat, femeile devin adesea ținta unei ostilități generalizate. În subculturile incel, ele nu mai sunt indivizi, ci simboluri ale respingerii. Sunt acuzate, caricaturizate, transformate în dușmani într-un război imaginar în care bărbații se simt excluși. De cele mai multe ori, femeile nu reacționează public la aceste atacuri – poate pentru că nu le percep sau le ignoră, poate pentru că refuză să legitimeze ura. Dar în tăcerea lor se citește o întrebare: ce tip de societate construim, dacă în loc să învățăm empatia, cultivăm furia?
- Normele de gen: Femeile dezvoltă rețele de sprijin, vorbesc despre emoții, cer ajutor. Bărbații sunt educați să considere vulnerabilitatea rușinoasă.
- Rușinea: Mulți bărbați nu cer ajutor de teamă să nu fie percepuți ca slabi.
- Lipsa educației emoționale: Majoritatea nu știu cum să construiască intimitate sau să exprime empatie.
Ce putem face
A vorbi despre singurătatea bărbaților nu înseamnă a minimaliza suferințele femeilor, ci a înțelege complexitatea din ambele tabere. Am scris despre Ce ne desparte și ce ne (mai) poate aduna. În alt articol – „Faceți mai mult sex, vă rog” – am vorbit despre nevoia de apropiere fizică, dar și de conexiune umană reală – nu doar sexuală, ci emoțională, sinceră, regăsibilă în gesturi simple, cotidiene. Când atingerea devine o raritate, în lipsa ei conflictele înfloresc.
Dar soluții mai sunt:
- Grupuri de sprijin masculin – non-competitive, ghidate de profesioniști.
Adică nu femeile să muncească pentru a-i scoate din starea de retragere.
Un studiu Stanford (Ferrara & Vergara, 2024) introducea termenul mankeeping, explicând modul în care femeile preiau, adesea fără reciprocitate, responsabilitatea emoțională pentru rețeaua socială a bărbaților. Un articol publicat în Evening Standard în noiembrie 2024, „Are you ‘mankeeping’? How women are bearing the brunt of the male loneliness epidemic” (Tu ești cea care îl ține emoțional pe linia de plutire? Cum duc femeile greul epidemiei de singurătate masculină) avertizează că femeile riscă să se epuizeze emoțional, fiind obligate să se asigure că partenerii lor au relații, că vorbesc, că se pot deschide — fără a primi la rândul lor sprijin. În unele cupluri și familii, femeile devin psihoterapeuți improvizați, întrețin conversații sociale, facilitează întâlniri, aud confesiuni despre stres sau anxietate — muncă nevăzută, invizibilă, dar profund consumatoare de resurse. Termeni precum “mankeeping” — derivat din „kinkeeping” (munca pentru menținerea legăturilor în familie) — evidențiază că, deși empatia este un dar, povara lui cade prea des pe umerii fizic și emoțional obosiți ai femeilor.
- Campanii publice adresate direct bărbaților, fără eufemisme.
- Educație emoțională în școli – despre comunicare, intimitate, empatie.
Și nu în ultimul rând, mamele de băieți. Educația primită joacă un rol atât de important! Dacă nu respectă femeile de mici, n-o vor face cu adevărat niciodată.
Reflecția de final
Indiferent dacă această epidemie este specifică populației masculine sau nu, raportul publicat de Dr. Vivek Murthy despre singurătate a fost recunoscut drept un motiv serios de îngrijorare. Unii cercetători – precum sociologul Claude Fischer de la Berkeley – avertizează că nu toate datele confirmă o explozie fără precedent a singurătății. Poate că vorbim mai mult despre ea decât altădată, iar vizibilitatea fenomenului creează impresia unei crize perpetue. Dar percepția nu anulează realitatea: pentru o parte consistentă a populației masculine, izolarea este dureroasă, persistentă și adesea invizibilă.
Singurătatea rămâne totuși o boală a timpului nostru. “Știm leacul pentru singurătate. Și atunci de ce suferim?”. Un paradox? Și mai avem o întrebare: suntem pregătite să recunoaștem costul emoțional al absenței bărbaților din viața noastră și să spunem cu mândrie: “mai bine singură decât prost însoțită”?
Pentru lectură și documentare suplimentară
- Costello, K., et al. (2024). Incel Identity and Online Radicalization. Journal of Personality and Individual Differences.
- Whittaker, J. (2025). Predicting Harm Among Incels. Swansea University Report.
- Ofcom & Campaign to End Loneliness (2025). Young Men and Social Disconnection in the UK.
- Ministry of Health, Japan (2024). Hikikomori White Paper.
- Eurofound (2022). Social Isolation in Central and Eastern Europe.
- The Guardian. (2025). Teen Radicalization and the Manosphere.
- KOSIS – Statistics Korea (2025). Youth Isolation and Honjok Culture.
- Australian Institute of Health and Welfare (2024). Loneliness and Mental Health in Men
- “The loneliness epidemic is a myth”, Big Think, 2024.
Autor: Ross Pomeroy, cu referire la analiza sociologului Claude Fischer (UC Berkeley).
Citiţi şi
Trăim ca niște regi, dar nu mai știm cum să fim fericiți
Când iubirea se complică în trei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
