Să citești cartea Monicăi Tonea, Piatră de hotar, este o poveste în sine. Am descoperit că nu o pot face oriunde și oricum, așa cum sunt eu obișnuită. Este o carte care are nevoie să-i creezi spațiu pentru lectura celor zece povestiri și șapte reflexii.
Mă voi opri la Nebunie temporară – o povestire plasată în Constanța, la țărm de mare, unde eroul autohton de astă dată se confruntă cu același mister feminin, cu ispitele primei iubiri, primelor tentații, primelor dezamăgiri. Doi protagoniști anonimi, care inspiră familiaritate, o senzație de vechi cunoștințe.
Iată un fragment:
„Trenul a tras între timp pe linie și, cum mă săturasem să aștept în soarele puternic, am urcat, neconvins totuși că asta era ceea ce-mi doream să fac cu adevărat. Ceva mă sâcâia, dar nu eram sigur ce suscitase această stare negativă. Urcasem, dar, dintr-un motiv neștiut de mine, rămăsesem lângă scară, sprijinit de bară, în loc să mă duc să-mi caut locul atribuit în primul vagon. Călătoream doar la clasa 1, mult mai acceptabil decât să merg în vagoanele dărăpănate alocate clasei a 2-a. În plus, beneficiam de gratuitate, cum mama era funcționar CFR. Așa am ajuns să o redescopăr. Zeița mea cu profil romanic, etalând totuși o notă aromatică distinctă de Constantinopol datorată trăsăturilor ei perfect carnale, m-a zdruncinat cu frumusețea ei atavică de abia atunci când se pregătea să urce în tren. Aerul ei de femme fatale m-a lăsat perplex câteva secunde bune. Ireala creatură care, în ochii mei vrăjiți, plutea deasupra peronului încins, îmi lăsase impresia că era dincolo de natura ei paradisiacă să pășească ca toți muritorii de rând. Cu o grație anume, cu mișcări lente ce-i conturau și mai bine voluptatea vulcanică și cu ochi mari de cadână, încercuiți de tuș negru și adumbriți de gânduri ascunse, înainta creând valuri de emoții împrejur, total absorbită în inaccesibilele ei profunzimi. Ca o adiere, s-a săltat pe prima treaptă și și-a ridicat privirea răvășitoare spre mine, cu un zâmbet divin în colțul gurii ce mă ducea cu gândul, nu știu de ce, la parfumuri egiptene. De altfel, zâmbetul păstrase singura urmă de ștrengărie rămasă din copilărie pe figura ei de surată a ielelor mitologice, ce-și propusese să-mi apară în cale chiar atunci. Nu mă recunoscuse. Doar era un pic debusolată că-i blocam accesul, nepermițându-i să ajungă pe platforma instabilă dintre vagoane. Înciudat, m-am retras, rumegând îndelung sentimentul de sufocare. Mă gâtuia dorința de a o aborda, combinată cu o lipsă de îndrăzneală nefirească. M-am dat deoparte și am urmărit-o cum se îndepărta de mine. Între ușurare și dezamăgire, am constatat că aveam compartimente alăturate. Cum ar fi fost să mergem împreună în același compartiment? M-ar fi ignorat ca acum câteva secunde, sau am fi intrat în vorbă, cu naturalețe? Chiar sunt așa de nerecunoscut? Mi-am păstrat totuși trăsăturile. Din păcate, nasul proeminent nu-mi făcea vreo favoare în ochii minunatei mele… Totuși, nu eram de lepădat, înfățișarea mea per ansamblu are trecere în ochii femeilor. Gândurile mele vraiște care ruminau insistent nu m-au lăsat să-mi controlez impulsurile de moment și am descoperit cu întârziere că eram ieșit la o țigară pe culoar de un timp indefinit. Nu-mi aminteam când mă instalasem în compartiment și mă așezasem absent pe locul cu numărul 6, când pusesem valiza deasupra, când ieșisem cu ochii goi pe culoar fără să văd nimic dimprejur. Revenindu-mi în simțiri, m-am felicitat pentru inspirația de a sta pe culoar, căldura din interior mă sufoca și n-aveam nicio intenție să mă întorc, totuși m-am mirat că nu fusesem deloc conștient de gesturile mele. Cum ziceam, mă complimentam singur pentru inițiativa necontrolată și eram pe cale să-mi inund plămânii cu niște aer proaspăt adus în goana trenului prin geamul larg deschis, când aerul inhalat l-am simțit contaminat cu o aromă zăpăcitoare de mosc și santal purtată de vânturile intercalate de-a lungul culoarului presărat cu geamuri deschise din loc în loc. Atunci am devenit receptiv la lumea înconjurătoare. M-am dezechilibrat insesizabil de surpriză când privirile ni s-au intercalat pentru câteva secunde așa cum stăteam rezemat de ușa închisă a compartimentului.
Sursa foto, aici.
Ea, rătăcită printre călătorii care circulau în picioare, la fel de absentă ca și mine, savura o clipă de certitudini lângă geamul deschis și neasaltat încă de aglomerație. Contactul vizual nu a lăsat-o de piatră. A devenit conștientă de existența mea, chiar dacă încă nu știa unde să plaseze în memorie personajul nou apărut în cale. Și-a întors privirea cu lentoare dinspre peisajul secvențial de afară și m-a măsurat de jos în sus cu ochi micșorați, strecurând printre buzele ușor țuguiate fumul țigării aprinse din care trăsese un fum adânc mai înainte. Ajunsă la nivelul chipului meu crispat, îmi cercetă fără prea mult interes figura, tresărind imperceptibil. Dar nu fusese decât o speranță falsă sentimentul că m-ar fi recunoscut în sfârșit. În mod cert, încă nu mă plasa nicăieri pe linia ei temporală. Trenul gonea absurd, scrâșnind pe șinele învechite, neatent la umbrele minții mele, iar vântul șuiera înfierbântat în urechile mele concentrate pe orice zgomot ar fi venit eventual dinspre ea. De unde a venit curajul, nu știu nici acum, retrospectiv! Mi-am scos o țigară din pachet și, slavă Domnului obiceiului aceluia prost, am întrebat-o dacă are o brichetă, strângând în același timp în pumnul stâng ascuns în buzunar Zippo-ul meu moștenit de la bunicul. A surâs și apoi a părut că se decide să-mi acorde mai multă atenție. N-a durat mult de data asta. Noi ne știm, mi-a spus atunci cu convingere în voce, micșorându-și din nou ochii ei puțin oblici. Și încă cum, m-am grăbit eu să confirm, mai bine decât crezi!…” (Nebunie temporară)
***
În povestirile sale, autoarea își poartă personajele adeseori în copilărie, în rememorări nostalgice ale unor timpuri demult trecute, urmând a le creiona cu forță momentul prezent. Ca un artist care întâi schițează linii vagi, pentru ca apoi să accentueze ceea ce consideră că trebuie evidențiat. Personajele sale, femei și bărbați, sunt de o eleganță atemporală, plasați în decoruri rafinate.
Dacă vă plac introspecțiile fine, sunteți iubitori de proză scurtă intensă și bogat nuanțată, vă recomand călduros acest volum de povestiri.
Guest post by Ana Sylvi
Dacă ai citit o carte care ți-a plăcut și vrei s-o recomanzi, trimite-ne textul cu diacritice și fotografia cărții, iar noi te vom publica. Mulțumim.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
