După aproximativ 12 ore de zbor, am aterizat amețit pe teritoriul ferm al unui oraș vivace, care s-a scrijelit singur în memoria mea trunchiată de doruri absurde și neîmplinite. În timpul scurt petrecut acolo am reușit să mă contaminez de efervescența localnicilor și să-mi delectez privirile cu lascivitatea notorie a braziliencelor de o frumusețe inedită. Lucrurile astea însă sunt acum lipsite de orice semnificație.
Plecasem la drum fără idei preconcepute sau așteptări cu oarece tentă senzuală. Pornisem în minte cu stereotipurile clasice legate de culoarea pielii și nu știam că voi ajunge să constat că, de fapt, ele sunt materialul din care sunt construite visele. Cel puțin din perspectiva mea. Lăudabila strădanie a brazilienilor de a alcătui un sistem exhaustiv de codificare cromatică a pielii mi se păruse la început ilară. Habar n-avusesem oricum de existența acestor ciudățenii, dar în timpul vizitei mele în Brazilia, apucasem să mă împrietenesc cu un librar în al cărui magazin intrasem mai mult dintr-un impuls. Mă atrăseseră discurile de vinil expuse în vitrină. Inacio, librarul, mi-a relatat odată, pe un ton confidențial, despre mândria aproape neînțeleasă a localnicilor și despre cele 136 de variații de nuanță ale pielii. Brazilienii nu sunt doar albi sau negri, cum se aude prin lume, m-a asigurat el. Aici ai ocazia să întâlnești toate nuanțele pământului, a întărit, zâmbind misterios. Bineînțeles, l-am ascultat cu băgare de seamă, propunându-mi să studiez și eu pe îndelete fenomenul.
Tot cercetând spectrul larg de culori îmbietoare, am dezvoltat o pasiune aproape bolnăvicioasă pentru tonul de bronz cald, foarte asemănător coajei de castană decolorată. L-am întrebat într-o zi pe Inacio cum se numește nuanța. Trecusem să-l anunț că a doua zi urma să plec din São Paulo. Acastanhada, mi-a răspuns, după care m-a felicitat pentru preferință, de parcă eram la un show televizat. Da, nu m-am mirat, numele pe care-l poartă este el însuși versatil, cât să-ți capteze întreaga atenție. Cum să descriu? E ca și cum soarele trece lent și îndelungat peste epidermă, iluminând-o suplimentar, în loc să o întunece. Expunerea solară prelungită redă abundent nuanța aceea perfectă de aramă arsă.
Acastanhada – cuvântul căruia i-am conferit putere. El mi-a schimbat percepția asupra lumii înconjurătoare. Iar Heloisa, gazda celor șapte nopți de intensă nebunie și visare la malul oceanului agitat, a fost catalizatorul unui proces interior complex, transformat până la urmă în sentință. Femeia asta eterică mă întâmpinase, la nouă zile de la popasul meu pe meleagurile lor, cu un aer relativ ceremonios, dar în loc s-ascult ce-mi spunea, îi cercetam fermecat și mut culoarea suverană a pielii de un luciu hipnotizant. Exotismul tropical emanat prin toți porii mă lăsase perplex. N-a durat mult să ajung la deducția că era perfect conștientă de puterea ei de seducție, fără a se folosi de ea, totodată. I se părea un abuz inutil, convinsă fiind că doar simpla ei prezență rezolva și stabilea interacțiunea. Constatarea mea din ziua aceea luminoasă, care ardea percutant epiderma mea sensibilizată de fior, a fost suficientă ca să-mi dezechilibreze calmul obișnuit.
Privind retrospectiv, e de la sine înțeles de ce am părăsit Maresias, o săptămână mai târziu, amețit de evenimentele cumulate care mă aduseseră în pragul unei agonii temporare. Agonie ce a continuat și după plecare, simțindu-mă incapabil să remediez starea ambiguă și nevoia memoriei de a se refugia constant doar în clipele petrecute lângă ea. Ca și cum cenzuram prezentul în favoarea unui trecut imperceptibil și nesigur. Trecuseră aproximativ șase luni de la vizita mea de afaceri în Brazilia, când am început să simt imboldul de a învăța portugheza cu sârguință de elev disciplinat. Fiecare sunet asimilat mă aducea mai aproape de extravaganța trăită cu intensitate pe tărâmurile desprinse din decoruri incredibile. Aveam nevoie de precizie tocmai pentru a diminua descumpănirea în care mă regăsisem de când am revenit acasă. Îmi veneau de-a valma în minte detalii, nu atât vizuale, cât un miros, o pală de vânt, un colț de furtună deasupra oceanului, niște fire de nisip alb prinse de pielea bronzată, un râset gâlgâit și ușor răgușit, miros de țigară, de ploaie și colb ud.
M-au năucit detaliile venite amestecat peste mine. Eram fără pavăză, deși, e adevărat, anumiți amici încercaseră să mă avertizeze de contrarietatea fenomenelor locale. Am lăsat prejudecățile deoparte. Cu atât mai mult am căzut pradă mirajului. Nu e deloc greu să devii captiv în această lume. Chiar și întâlnirile de afaceri decurg diferit, linia dintre legal și ilegal fiind extrem de fină, spre inexistentă. Cu toate astea, rămâi impresionat de rafinamentul și excesul vizual al afaceriștilor de succes. Sunt ca scoși din cutie și frapează pregnant în starea actuală a lumii economice locale. După o primă tentativă ce m-a lăsat cu un gust ambiguu, am refuzat să mai merg la următoarele întâlniri nocturne. În loc să se încheie cu finalizări de proiecte, se sfârșeau invariabil cu petreceri cel puțin dubioase. De-a lungul serii, te trezeai cu câte vreo femeie splendidă de abanos, dansându-ți unduitor în poale, nesolicitat. În absența ei, de parcă doar contrastele erau permise, te întâmpina o felină de un alb nealterat, care pășea ca pe ape deasupra solului ce răsuna bizar sub pașii ei hotărâți. Nu-mi trebuiau… Plănuiam să rătăcesc printre localnici, să mă îmbib de universul lor captivant. Nu să-mi alterez starea psihică prin intermediul personajelor incitante din jur, doar pentru că eram capabil să arunc cu banii în stânga și-n dreapta.
Cum am talentul să mă fac repede plăcut de oameni, nu mi-a fost deloc greu să mă imersez în lumea colorată și muzicală în care se manifestau ei zi de zi. E drept că, din cele două săptămâni, opt zile le-am petrecut în São Paulo. O metropolă în care ai toate șansele să te apropii de localnici și să trăiești experiențe variate, de o intensitate memorabilă. Apoi, pentru o zi, am răspuns unei invitații de la care nu m-am putut sustrage. Așa am ajuns la vila unei cunoștințe, situată undeva pe malul lacului Represa Taiaçupeba. Locuința impresionantă, unde am și dormit peste noapte, s-a dovedit a fi un alt loc de pierzanie a conștiinței de sine.
De acolo am evadat a doua zi, la prima oră, începându-mi coborârea pe coastă, spre regiunea São Sebastião, unde intenționam să-mi închei periplul, după o pauză binemeritată de o săptămână. Mi se recomandase acest punct de coastă pentru pitorescul lui excesiv și, într-adevăr, imaginile locului erau răpitoare. Iar cătunul Maresias, rupt de lume, era exact ce speram eu să fie, ce-mi era necesar. Cele șapte zile consumate în acel loc izolat mi-au părut ca desprinse dintr-o lume inaccesibilă omului de rând. Iar muzicalitatea aceea, care nu are legătură cu sonoritatea în mod deosebit, ci, mai degrabă, cu ritmicitatea aparte a lucrurilor inanimate sau abstracte, a declanșat în mine o stare receptivă la senzații de care nu mă credeam capabil. E ceva melodios în vorba lor susurată, în nuanțele veșmintelor lor vaporoase, în nisipurile albe bătute de vânturi (când aspre și aducătoare de furtuni, când blânde, doar cât să împrăștie norii), în reflexia soarelui sau în nuanțele variate ale pielii.
În primele zile, Heloisa m-a delectat cu mic dejunuri savuroase; nu atât papilele se gudurau de bine, cât ochii îmbiați cu cele mai ispititoare culori exotice dănțuind vesel în farfurie. Îmi turna conștiincios cafezinho, preparată cu religiozitate în vasul de inox cu mâner de ebonită și ținut deasupra plitei cât să nu dea în fiert. Să nu devină amară cafeaua, îmi explica ea vibrantă, cu buzele moi despicate într-un surâs divin, amețitor. Cafeaua neagră se tulbura în cană, creând ochiuri de spumă auriu-ciocolatie. Odată, a făcut o mică referință la superstiția legată de spuma din ceașcă.
Remarca a fost însoțită îndeaproape de un icnet cristalin și ușor răgușit. Senhor, o să fie cu noroc, senhor se va îmbogăți, a cedat ea credinței primitive care circula printre localnici. Ținuse cont de dorința mea de a consuma băutura fierbinte fără pic de zahăr. Oh, așa nu mai e cafezinho, senhor, m-a mustrat totuși, cu un zâmbet încărcat de sensuri. Îi stricasem ritualul perfect al pregătirii și reușise să mă facă să mă simt vinovat. I-am explicat cât de tehnic am putut că, oricât de interesant e procesul extracției și prelucrării zahărului din trestie, eu îl consider o otravă mult prea insidioasă și nefastă pentru a mă mai delecta cu gustul lui seducător. A dat din cap înțelegătoare, însă figura ei concentrată măsura informațiile, ca apoi, în urma procesării scurte, să le alunge, neconvinsă. Senhor, un pic de dulce nu strică nimănui, a conchis ea atotștiutoare.
Jocul ăsta a durat trei zile. Am prins-o de încheietura mâinii stângi, încărcată de brățări concepute din metale rare, în a treia dimineață. Am fost suprins de siguranța și entuziasmul meu. Își odihnea mâna, mai bine zis, și-o sprijinea de marginea mesei, timp în care, ușor aplecată, turna concentrată cafeaua. Șiroind de la o înălțime considerabilă, cafezinho spumuia spectaculos pe măsură ce se umplea cana.
Nu aveam nicio intenție de a seduce braziliencele la ele acasă. Adică, chiar dacă mi-era la îndemână acel aer aparent libertin, afișat de anumite femei în anumite situații, nici prin gând nu-mi trecuse să mă implic în ceva intens, de scurtă durată. Senzația de după și sentimentul de neîmplinire nu mă atrăgeau deloc. Or, cu certitudine, Heloisa nu aparținea acelei categorii care sugera disponibilitate. Atingerea electrizantă m-a făcut să tresar, deși eu o inițiasem, dar nu mi-am descleștat degetele din strânsoare. O ascultam vrăjit cum turuia neîncetat despre nimicurile legate de obiceiul degustării licorii fierbinți. Pregătirea minuțioasă a cafelei, cu absolută dedicație a zeiței mele de bronz, mi s-a părut dintr-odată un lucru încărcat de semnificații. Nesătul, i-am cercetat centimentru cu centimetru luciul pielii, care refuza să fie întunecată de tot. Se preta la jocuri de lumină arămie, în ton perfect cu spuma cafezinhei. Am avut impresia că încercase să nu dea importanță, sperând că mă voi retrage imediat, dar, cum întârziam și amânam conștient să-i dau drumul încheieturii, a devenit brusc serioasă, cu o notă de condescendență în atitudinea rigidă.
Supriza inițială a contactului se disipase, iar autocontrolul tinerei femei a preluat fără sfială comanda. M-am silit să par natural numai pentru a nu-i da ocazia să intervină. Într-un fel, speram să atenuez un pic fâstâceala nefirească introdusă în atmosferă. Entuziasmul mă părăsise de ceva vreme. Nu-mi mai spune senhor, Heloisa. Sunt Noah pentru tine. E mult mai natural, am asigurat-o eu rugător. O vreme m-a fixat cu ochii ei negri, nearticulat, înghițindu-mă în adâncimea lor fără capăt. Am crezut că vor urma în orice clipă explozii de reproșuri și injurii portugheze la adresa mea, cum o auzisem muștruluindu-i pe unii dintre localnicii grosolani care o abordau cu obrăznicie. Nu-mi stă în fire să mă las dominat, dar, sub imperiul privirii ei întunecate, m-am simțit subjugat. În semn de scuză, mi-am desprins degetele din încleștarea fermă. Am renunțat s-o privesc, arătându-mă subit preocupat de farfuria decorată cu fructele exotice de-o veselie agasantă.
Spre marea mea surprindere, Heloisa a tras un scaun și s-a așezat în fața mea, masa rotundă nefiind suficient de mare încât să n-am conștiința prezenței ei covârșitoare. Mă simțeam ca-n fața unei mutări de șah neașteptate. Mai erau câțiva clienți în încăpere, dar murmurul lor nu mai ajungea la mine. Regretându-mi gestul necugetat, mă închisesem în mine, opac. Preconizam o răbufnire, cert, aș fi putut contracara, dar tăcerea se instalase perfidă. Am ridicat privirea și m-am simțit iar electrocutat. Rochia verde, de mătase, ce contura forme ilicite de o senzualitate asumată, părea să fie conductorul prin care iradia spre mine curentul electric trepidant. Figura ei cercetătoare nu a încetat nicio secundă să-mi scaneze orice urmă de emoție pe care o puteam trăda. Dinspre chipul care parcă survenise dintr-un vis tulbure de dorință greu de stăvilit, s-a răsfrânt spre mine povara fiorului, transmițându-mi ace în întreg corpul imobilizat de stările contrare.
Năuc, mi-am înghițit orice gând mai era activ. Din nou, mi-am dorit să-mi răspundă. Voiam să știu: ne puteam comporta ca niște adulți? Nevoia mea de structură devenise imperioasă, dar ea tăcea cu obstinație. Într-un final, am dat să mă ridic, cu un aer intrigat, disimulat. Orice, numai să mă eliberez din țintuire. Un crescendo al unei iritări inoportune mă împingea să ies din iureșul creat dintr-o stângăcie prost înțeleasă, îmi ziceam eu… Atât mă enervase liniștea, că preferam să neg senzația puternică. M-a întrerupt cu un gest ferm, depunându-și palma cu degete fine pe brațul meu încordat. M-a reținut în loc într-un mod intimidant. În timp ce brățările urcate pe antebraț se rostogoleau cu un clinchet spre încheietura delicată, m-a forțat să mă așez înapoi pe scaun. A șoptit apăsat, cu vocea aceea puternic graseiată: Noah, eu sunt prietenă cu toată lumea, dar cu tine-aș putea să fiu mai mult decât atât. De aceea, o să continui să-ți spun așa cum se cuvine, senhor. Anumite limite, odată depășite, nu mai pot fi trecute înapoi. M-au uimit componentele sofisticate ale propozițiilor alese cu minuțiozitate de expert. De parcă asta făcea zilnic, refuza politicos avansurile turiștilor străini care nu știau să-și înfrâneze impulsurile dictate de dorința pe care-o stimulează ea necontrolat. Heloisa mea ascundea mai mult decât lăsa să se întrevadă… A reluat grăbită, temându-se să nu se strecoare vreo confuzie: Poate n-ai înțeles, senhor, deși nu-mi e familiar jocul, tu, europeanul emancipat și sigur, etichetat de o lume întreagă, mi-ești familiar…
Fragment din povestirea ”Acastanhada”, inclusă în volumul de povestiri și reflexii, ”Piatră de hotar”.
Pe Monica o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Înapoi în anii nopților magice
Cafeaua: o călătorie globală de la gustul ei minunat la beneficiile pentru sănătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
