Nimic nu-i mai primejdios decât să te însori cu o femeie inteligentă

22 October 2021

Scriitoarea Cella Serghi s-a născut pe 22 octombrie 1907 (d. 1992). S-a îndrăgostit de scriitorul Camil Petrescu pe când avea doar 18 ani, fascinată de personalitatea lui. Era blondă, frumoasă și deșteaptă, el, scund şi surd, dar ajuns prada frumoaselor vremii, a vanitoaselor care s-au împăunat cu dragostea lui.

”Cella Serghi era o dulce copiliţă. Ea dă o mare greutate legăturii ei cu Camil. Din povestirile lui reiese însă că n-a avut o atâta însemnătate, dar a ajutat-o să scrie “Pânză de păianjen”. Ce bine că a făcut-o! 🙂

„Ne întâlneam la curse, la teatru, la cinematograf, cînd erau premiere cu actriţe elegante şi actori de renume, şi chiar la noi acasă, unde accepta să joace nesfîrşite partide de table cu soţul meu, ca să fie aproape de mine. Dar mie nu-mi ajungea. Aş fi vrut ca acest bărbat să închidă deodată cutia de table cu un zgomot care să dărîme zidurile şi să-i spună: «Aşa nu se mai poate! Vreau să fie a mea, nevasta mea!». Dacă nu e în stare de un gest definitiv, hotărît, înseamnă că nu mă iubeşte!” Adevărat, n-a iubit-o. “Niciodată nu va şti omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor. Cum să-ţi explic? Neliniştea mea…”.

Sau:

„Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. Îl desparte o vitrină, adică o lume. E durere şi furie în privirea lui. E şi ceva îmbietor şi bun. Va pleca din faţa vitrinei cu o uşoară nostalgie. Are alte treburi, alte socoteli. Lumea e mare. Nu-i cât vitrina. Dar pentru mine pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el.”

Ani mulți mai târziu, în 1977, într-un jurnal intim, intitulat Pe firul de păianjen al memoriei, Cella va face o o fascinantă cronică a vieții literare din perioada interbelică, dar va vorbi și despre iubirea neîmplinită față de Camil Petrescu și despre prietenia strânsă cu Mihail Sebastian. Un volum de memorii, cu accente melodramatice pe alocuri, care devine o lectură tare plăcută de weekend.

Iată două fragmente pe care le-am ales pentru voi.

Mihail Sebastian în dialog cu Cella Serghi:

– Nimic nu-i mai primejdios decât să te însori cu o femeie inteligentă. Ești pentru Camil [Petrescu] o primejdie și el știe asta. Ascultă-mă pe mine! Camil trăiește pentru opera lui. Femeile modifică destinul bărbatului, mai ales dacă e un artist. 

– Totuși sunt atâția scriitori mari, atâția pictori însurați…

– Ai văzut portretul nevestei lui Petrașcu? O femeie planturoasă, voinică. Dedesubt, scrie cu toată convingerea și cu mândrie: Nevasta mea. Nevasta lui Arghezi, Paraschiva, îi ducea sufertașul la închisoare, ținându-și pantofii în mână să nu-i uzeze. Mergea desculță, lipăind prin noroi, îi ducea mâncarea. Când Arghezi scrie, se retrage într-o chiliuță la Mărțișor, unde este numai un pat de fier și o masă. Paraschiva deschide binișor ușa și, fără un cuvânt, îi lasă tava cu tot ce trebuie și dispare. L-am vizitat într-o zi la Mărțișor și, când a apărut Paraschiva, cu chiseaua ei cu dulceață, Arghezi mi-a prezentat-o cu un ton de tandrețe pe care nu pot să-l uit: „Nevasta mea, Paraschiva.” Cezar Petrescu s-a însurat de patru ori. Tonitza stătea câtea trei zile în cârciumă și nevasta îl aștepta cuminte. Astea sunt nevestele! Celelalte nu sunt făcute decât pentru a ne complica existența.”

(n.red. Ne-a făcut să zâmbim această îngrijorare legată de femeile inteligente. Vă imaginați ce frică le-ar fi fost de o casa inteligenta sau cum le-ar fi putut urmări pe infidele cu o camera video auto…)

***

Cella a fost o fată din Constanța, fiică a mării ajunsă la București în postura de copil sărac, dar reușind să pătrundă, prin frumusețea și inteligența sa, în cercurile elitiste; foarte asemănătoare în toate cu eroina cuceritorului ei volum de debut, Pânza de păianjen.

„M-a impresionat, citind Cuvintele lui Sartre, cât de bine pot, răsturnând datele, să-mi regăsesc la antipodul copilăriei lui, copilăria mea.

Supravegheat de familie, micul Jean-Paul ducea o existență trucată între pereții grijulii ai casei. Eu, liberă și nebăgată în seamă, trăiam după propriile mele gusturi și fantezii.

El stârnea admirația familiei la fiecare cuvânt pe care-l spunea. Pe mine, acasă, nu mă băga nimeni în seamă. Trebuia să ies din casă pentru ca halvițarul, pescarul, croitorul din colț și ucenicii să mă bage în seamă și chiar să mă admire.

Sartre s-a născut printre cărți, a trăit printre cărți. Eu n-am găsit nicio carte în casă. Figurinele ciobite, sticluțele irizate, ulcelele de pe vremea geto-dacilor îmi vorbeau fără cuvinte. El a văzut cuvintele, eu am văzut lucruri și fapte.

De educația lui se ocupa toată familia, nimeni nu se sinchisea de educația mea. Mama trebăluia, tata înjura, bunicul mârâia, bunica scotea bani din piatră seacă. Bogăția din casă erau vocea mamei, inteligența tatii, antichitățile bunicului, halvaua turcească pe care o făcea bunica.

În familia lui Sartre, copil, viața cobora din cărți. La noi, viața era adevărată și variată ca vremea, cu ploaie și soare, cu cer senin sau înnourat, cu grindină și furtună.

Nu pot, privind în urmă cu recunoștință față de tatăl meu, care nu avea decât o clasă primară, și aceea neterminată, cum spunea cu mândrie, și nicio meserie, să nu privesc cu plăcere cărțile pe care le-am adunat, eu care n-am găsit în familia mea nicio singură carte. Anais, copil, adormea în brațele lui Pablo Casals, îl auzea pe tatăl ei, compozitorul Joaquin Nin, pregătindu-și concertele. Micul Jean-Paul Sartre a deschis ochii asupra bibliotecii bunicului și înainte de a ști să vorbească și-a vârât mânuțele în cărțile lui. Eu am fost cea dintâi care, în familia mea, a cumpărat o carte.”

Volumul a fost publicat în 1977, la editura Cartea Românească, și retipărit în alte trei ediții, în 1991, 2013 și 2018.



Citiţi şi

Și dacă toată viața mea a fost o greșeală?

De ce sunt singură la aproape 40 de ani? Pentru că îmi permit!

Geanta

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro