Camil Petrescu – prada frumoaselor din Bucureștiul interbelic

Catchy

22 April 2014

Acum 120 de ani se năștea Camil Petrescu, scriitorul despre care criticul de teatru Florica Ichim spunea: “Dacă romanul Patul lui Procust avea șansa de a fi fost tradus într-o limbă europeană în anul în care a fost scris, Thomas Mann ar mai fi așteptat Premiul Nobel pentru literatură“. Iată mai jos, povestea vieții celui care era socotit trofeul frumoaselor vanitoase… 🙂

“Drumul lui Camil Petrescu prin Bucureşti îl poţi urma în romanele lui, în notele zilnice sau în povestirile celor care l-au cunoscut. La Şosea se revolta văzând în bătăile cu flori frivolitatea, inconştienţa şi cinismul burgheziei, la vechiul Teatru Naţional învăţa actriţele vremii să joace natural, în locuinţa din Câmpineanu şi-o imagina pe doamna T., iar în Brezoianu 51 devenea familist. Pe tot acest traseu, Camil Petrescu a fost prada frumoaselor vremii, a vanitoaselor care s-au împăunat cu dragostea lui. Dintre toate, a iubit două: pe Cecilia Constantinescu şi pe Maria Botta.

Camil Petrescu

Păienjenişul străduţelor din vecinătatea Cişmigiului e sufocant. Majoritatea clădirilor, vechi şi frumoase, sunt în curs de renovare. Îţi oferă doar ferestre bătute în scânduri şi uşi acoperite cu tablă. Le aşteaptă inevitabil termopanul şi geamul reflectorizant. Maşinile claxonează nebune şi virează periculos. Strada Brezoianu se unduieşte însă pe lângă Cişmigiu, ca pe vremea când se amestecau pe ea pasul pietonilor, tropotul cailor şi claxonul câtorva automobile, aflate pe atunci în minoritate. La numărul 51 există încă bloc-house-ul în care a locuit Camil Petrescu, a doua lui locuinţă de familist. Un bloc anonim, bineînţeles, căci nici o plăcuţă memorială nu-i confirmă identitatea. În 1950, aici i s-a născut al doilea copil, Octavian Eugeniu. Camil Petrescu avea atunci 56 de ani, un băiat de 3 ani, Camil Aurelian, şi o căsnicie de vârsta fiului cel mare, cu actriţa Eugenia Marian.

Viaţa lui Camil Petrescu, până atunci tumultuoasă, chinuită de sărăcie, de surzenie (infirmitate căpătată în război) şi de imposibilitatea de a avansa social, intrase pe o pantă cuminte, surprinzător de cuminte pentru ceea ce fusese până atunci. Deşi celibatar convins, se căsătorise în 1947 cu “Ghighi”, pentru că rămăsese însărcinată. Importanţa scriitoricească a lui Camil Petrescu era deja recunoscută şi făcuse pace şi cu politicul. Neîndurător până atunci cu burghezia “trădătoare” şi cu politicienii veroşi, Camil Petrescu băgăse sabia în teacă.

Camil Petrescu și familia

În acest moment îl cunoaşte Annie Bentoiu, nora bunul prieten al lui Camil, Aurelian Bentoiu. Portretul autorului “Ultimei nopţi…” e conturat cu tuşe calde de aceasta în volumul de memorii “Timpul ce ni s-a dat”: vioi, delicat, cu o privire fermecătoare, plin de curiozitate.

Când l-am văzut eu pentru prima oară, Camil Petrescu locuia cu Ghighi şi copiii într-un apartament de bloc pe Strada Brezoianu. Erau patru camere destul de mici, care dădeau pe un hol: luxul nu-l reprezenta apartamentul în sine, ci faptul de a nu fi «la comun», scrie Annie Bentoiu. Rămâne surprinsă de contrastul dintre vivacitatea lui Camil şi delicateţea lui fizică. “Mişcările lui rapide îţi sugerau uneori o pisică, o veveriţă, o pasăre mică. Fără îndoială ar fi fost foarte vexat de aceste termene de comparaţie, ştiindu-se – şi fiind cu adevărat – un om cu mare succes la femei, care, cu o statură mai înaltă, ar fi fost chiar un bărbat frumos (…)“, spune Annie Bentoiu. “Camil era unul dintre oamenii care-şi manifestau cel mai constant curiozitatea, pentru fel şi fel de lucruri care puteau apărea în conversaţie: voia să ştie, să i se explice, să înţeleagă, îl interesa orice. El însuşi istorisea cu şarm, celebra lui privire albastră era fermecătoare”, îi completează ea potretul.

Annie Bentoiu sesizează schimbările din viaţa lui Camil şi le cuprinde sensul: “În acele prime dăţi am avut impresia că faţă de noi încerca uneori să se scuze, să explice colaborarea lui cu noul regim. Nu era nimic de explicat. Pentru cineva care-şi petrecuse toată existenţa singur, independent, ocupându-se numai cu scrisul şi trăind din câştiguri cu totul neregulate, apariţia târzie a unui copil şi a unei vieţi de familie organizate ridicase probleme practice şi financiare pe care nu le-ar fi putut rezolva în nici un alt fel“.

A vrut să facă teatrul “un lucru viu”

Viaţa lui Camil Petrescu fusese într-adevăr până atunci o zvârcolire între creaţie, venituri nesigure, surzenia căpătată în război, teatru şi iubiri pătimaşe. Toate încadrate în imaginea Bucureştiului interbelic, al cărui suflu este înăbuşit cu totul de contemporaneitate. Strada Câmpineanu, fosta Stradă Regală, fostul Teatru Naţional bombardat în 1944, Capşa cea veche, toate poartă doar în amintire sunetul paşilor lui Camil. În “casa mare cu multe etaje” de pe Strada Regală, colţ cu Brătianu, primea, în 1922, scrisori alintate de la Leny Caler. Dintr-una din locuinţele de pe Câmpineanu (nr. 58 sau 40) îi scria Cecilia Constantinescu, de la “birăul” lui, atunci când el era plecat. Tot aici a scris “Ultima noapte de dragoste…”, în 1930, şi “Patul lui Procust”, în 1932. Numele lui Camil Petrescu e strâns legat de Teatrul Naţional. Nu prin scurtul directorat pe care l-a asigurat în 1939, ci prin eforturile lui de a înnoi teatrul, de a împrospăta arta actorilor, de a schimba repertoriul şi de a învăţa actriţele, divele acelor vremuri, să joace fără a chinui cuvintele. Cât timp a fost director, din februarie până în decembrie 1939, a avut parte şi de “machinaţiuni”, şi de “bârfeli triviale”, şi de “denunţuri maloneste”, şi de “scrisori anonime”, după cum spune bunul său prieten Mihail Sebastian, dar “a adus şi un spirit de căutare, de revizuire a poziţiilor câştigate”, spirit care ar trebui să facă arta “un lucru viu” şi nu “o simplă mecanică”. Ca mai toţi directorii Teatrului, n-a rezistat mult în funcţie, strivit între presiunile actorilor care voiau roluri, ale autorilor care voiau reprezentaţii şi ale publicului care voia să se distreze. Nici Teatrul n-a rezistat. Clădirea a fost bombardată în 1944, iar acolo tronează acum un bloc de sticlă şi oţel.

Cella Serghi

Între Doamna T. și Maria Botta

Şi iubirile lui Camil au fost legate de teatru, prin nenumăratele actriţe care roiau în preajma lui. În 1922, răsfăţata cronicarilor teatrali, Leny Caler, devine, pentru un timp, şi răsfăţata lui Camil. Dar Leny, cea care reuşise să-i dea lui Camil sentimentul “plenitudinii”, se dovedeşte o dezamăgire. Criticul de teatru Florica Ichim, legatara testamentară a scriitorului, face lumină în poveştile de dragoste ale celui care a ordonat feminitatea pe axa Emilia – Ela – doamna T.

Leny Caler, 1933

Leny Caler, 1933

“În 1922, Camil Petrescu predă la cursul de artă dramatică al lui Al. Mihalescu. Acolo o vede pe Leny Caler. Aici încep comicăriile, pentru că Leny Caler a scris şi ea o carte de amintiri. Este o încurcătură de date, întrucât ea pretinde că în perioada scrierii «Ultimei nopţi» ar fi fost în relaţii cu Camil, dar ea a fost în 1922, nu în ’30. Există un microjurnal, de două-trei pagini, în care Camil îşi manifestă tot felul de suferinţe: că o vede în trăsură cu Scarlat Froda (care i-a devenit soţ – n.r.), că una alta. În «Prinţesa bolnavă», care este o nuvelă scrisă în 1924 şi neterminată, înţelegem ceva din ce se întâmplase, iar în «Ultima noapte», Leny se relevă într-un mod care nu o avantajează. Sigur că toate personajele sunt făcute din mai mulţi, dar Leny are o bună cantitate de trăsături transmisă Elei. Toate doamnele interbelice, adică de la ’33 încolo şi până în zilele noastre s-au visat doamna T., numai că doamna T. este precis o fantezie totală a lui Camil, pentru că nici una dintre femeile cunoscute de Camil, din tot ce am citit eu ca notaţii ale lui, nu ar merge spre acest personaj“, afirmă Florica Ichim.

Abia o iubire ulterioară “Patului lui Procust” semănă cu doamna T. “Cecilia Constantinescu a fost singura femeie cu care ar fi vrut să se însoare, dar a murit cumplit de tânără, în 1939. Femeile au existat ca o permanenţă în viaţa lui Camil. Legături cu tot soiul de frumuseţi, blonde, brune, de toate felurile, el preferând blondele planturoase. Cella Serghi era o dulce copiliţă. Ea dă o mare greutate legăturii ei cu Camil. Din povestirile lui reiese însă că n-a avut o atâta însemnătate, dar a ajutat-o să scrie “Pânză de păianjen“, spune Florica Ichim. “În vremea în care Cella Serghi şi Camil erau, hai să le zicem civilizat, în flirt, au mai existat femei. El a lucrat şi pe textele Luciei Demetrius şi a existat o relaţie, şi au mai fost. Una dintre cele mai frumoase iubiri ale lui Camil, dar frumoasă, pe undeva exaltantă, importantă pentru el, nu este nici una din ce ţi-am spus până acum, este actriţa Maria Botta. A fost o iubire superbă, de prin 1943 , cred. Nu se ştie nimic. Ea era superbă. Ea şi Cecilia Constantinescu au fost două femei importante, celelalte sunt doar vanitoase. El se căsătorise, în ’47, ea a continuat să fie o prietenă apropiată. Era o actriţă excepţională“, mai spune criticul de teatru.

De la Maria Botta nu există însă decât o singură scrisoare, fără dată, dar mai plină de semnificaţii decât tot ce au scris celelalte: “Ieri, trecând pe strada Câmpineanu, am zărit trifoiul meu în geam şi m-am bucurat“.

La Capșa

O altă fotogramă ni-l înfăţişează pe Camil Petrescu la Capşa. La Capşa cea veche, unde lumea mânca bunătăţI, iar scriitorii se mâncau între ei, după cum spune legenda. Acum rece şi goală, prea nouă şi lustruită, prea scumpă şi inabordabilă, pare cu greu cadrul în care putem să-l fixăm pe Camil. Şi totuşi aici îl găseai în fiecare dimineaţă, niciodată după ora 11. O tăietură dintr-un ziar din 1936, prinsă în notele sale zilnice, este dovada. “Camil Petrescu – romancierul, eseistul, dramaturgul, criticul tetral şi sportiv – Camil Petrescu, animatorul ideilor de esenţialism, autenticitate şi… fenomenologism – nu e de găsit decât la «Capşa», între nouă jumătate şi unsprezece, citindu-şi gazetele cu o punctualitate şi o pasiune pe care i-ar invidia-o chiar cel mai credincios client al cafenelei. Toţi tinerii, toţi reporterii şi directorii de gazete ştiu că, de la un timp, Camil Petrescu nu mai dă interviuri! E scurt şi precis:

– Ce vrei, domnule? Un interviu? N-am timp de… fleacuri. Părerile mele sunt scrise şi transcrise în reviste, în studii, în eseuri. Citeşte Cetatea literară, Universul literar etc. şi vei vedea ce a de spus.

Te resemnezi doar să-l priveşti pe Camil Petrescu cum îşi bea cafeaua, cu gesturi nervoase, scurte, cum ridică ochii incerţi peste mese – pentru a trânti, din fugă şi la urmă de tot, câteva cuvinte…”.

Camera mobilată din dealul Arsenalului

Ar mai fi multe locuri în care să răscolim prin amintiri şi foi de carte pentru a-l găsi pe Camil. În 1916 stătea în dealul Arsenalului, într-o cameră mobilată, adică de închiriat. Cartierul e mort acum sub Casa Republicii. Poate îl găsim la Şosea, pe Kiseleff adică, revoltându-se în faţa unei bătăi cu flori, care lui i se părea odioase, dar pe care doamnele vremii o trăiau cu obrajii încinşi de fericire. “Ultimele echipaje, cu podoabele florale zdrenţuite de «bombardamente», se întorceau şi ele, stârnind curiozitatea pietonilor; în picioare, pe perne, evantalii de femei tinere şi fete cu obrajii aprinşi de bătălie aruncau rămăşiţele coşurilor, garoafe, mărgăritare, bujori… Zdrobite în picioare, corolele erau împinse spre rigolele trotuarului, amestecate cu resturi de ziare, pe care privirea ageră a tânărului de 22 de ani putea descifra din mers, chiar la ora aceea, titlurile ştiute de altfel pe dinafară, despre gigantica măcinare de la Verdun…“, scria Camil Petrescu în prefaţa de la “Jocul Ielelor”. În scena odioasei bătăi cu flori îşi plasează Camil “originile sociale ale carierei sale de trudnic într-ale scrisului”. Atunci s-a născut autorul dramatic revoltat de burghezia care nu vede suferinţa de pe front, relatată de ziare, din cauză că e prea ocupată să se răsfeţe măcelărind flori.

Cercul vieţii lui Camil se încheie pe Aleea Gaillac numărul 3, pe lângă Dorobanţi, care acum îi poartă numele. La finalul existenţei, în 1955, îşi cumpără prima casă cu sumele încasate după apariţia volumelor I şi II din romanul “Un om între oameni”. Scriitorul, care pe 1 octombrie 1931 nota “azi, literalmente, nu am ce mânca…”, nu se bucură decât doi ani de prima lui proprietate, căci încetează din viaţă în 1957, într-unul din elegantele fotolii cu braţe arcuite care îi mobilează apartamentul.”



Citiţi şi

Azi mi-a venit de vreo zece ori să plâng…

Azi, nu mai avem fii sau fiice, avem doar prinți și prințese

„Întotdeauna am credinţa că mâine voi scrie mai bine şi mai mult”


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
14,488 views

Your tuppence

  1. “Femeia aceasta mi-a dat halucinaţia unei desăvârşiri” – Bits of Quality Press | Catchy / 17 September 2016 9:56

    […] Leny Caler a fost iubită cu patimă de câțiva scriitori interbelici celebri. Pentru Camil Petrescu, Leny Caler a fost întruchiparea perfecţiunii feminine. “Femeia aceasta mi-a dat […]

    Thumb up  Thumb down
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro