Oricât pare de greu , prefer sā știu adevărul și să mi se ofere șansa de-a alege în cunoștința de cauză. Îmi asum durerea unor adevăruri, accept gravitatea faptelor oricat ar fi ea de mare, dar vreau să știu. Omul acela vreau să stea drept în fața mea și să nu se teamă nicio secundă că aș putea să aflu un lucru care ar zgudui din temelie construcția noastră. Nu mă tem să intru cu omul pe care il iubesc în toate beciurile și să ne numărăm toți morții. Atâta timp cât suntem de mână, nici o stafie nu mai poate să ne sperie. Dar dacă tu îmi spui că în subsolul casei tale e o cramă cu vinul meu preferat și când intru acolo, într-o zi în care ai uitat poarta descuiată, și, în loc de rasteluri cu sticle găsesc tot felul de morți care bântuie fericiti că i-am gasit… nu știu cum să fac față situației.
Cu cât îngropi morții mai adânc, cu atât mai mult stafiile lor vor zbura mai la suprafață sperând să fie văzute tocmai de cei pe care vrei să-i ții departe de ele.
Într-o zi am început o campanie intitulată „deshumarea”. Am scos minciunile din beciuri una câte una, le-am mângâiat, le-am plâns, le-am învelit într-o pânzā albā și, ca pe niste morți, le-am așezat frumos într-un cimitir. Fiecare cu locul de veci.
Acum cimitirul meu e un loc de pace și odihnă. Loc cu verdeață unde sufletul își găsește liniștea. Toate crucile sunt curate, stă scris negru pe alb care a cui e și în dreptul fiecăreia am pus o băncuță pe care mă mai opresc din când în când. M-am împăcat cu toți și cu toate, și nu mă mai tem că într-o zi “iară va să vină să numere viii și morții a căror împărăție nu va avea sfârșit”.
Au fost vremuri în care am trăit în minciunile mele, dar cel mai mult am trăit în minciunile altora. Măcar de-ar fi fost ale noastre. Dar nu, și le-au păzit cu sfințenie. Sau au fost minciunile lor cu alții. Dar minciuna, tot minciună. Nu alege pe cine minte. Așa că, într-o zi, au fost și ei trădați de propriile minciuni care , impudice cum le știm, defilau goale prin fața mea.
Eu am ales să nu-mi mai fie frică de niște minciuni. Niște țațe frustrate că trăiesc o viață secretă cu cei care le dețin. Am ajuns să-mi fie milă de ele. Când le văd cum se uită la adevărurile mele… îmi dau seama că, dacă ar putea alege, și minciunile ar vrea să trăiască în adevăr. Li se întâmplă când cresc mari, mari sau /și nu mai pot fi ținute în secret. Sau când sunt atât de bătrane încât nu mai au forța să facă niciun rău. Abia atunci ajung și minciunile să trăiască în adevăr.
Nu mi-am ajutat toate minciunile să facă asta repede, cât erau încă în putere să se bucure de adevăr. Oamenii știu despre mine tot ceea ce trebuie să știe ca să poată face alegeri corecte. Ca să nu se trezească într-o zi că află cine știe ce grozăvie despre care dacă ar fi știut din timp, altfel s-ar fi raportat în povestea noastră.
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
