Noi, ăştia de ne prăpădim după mâţe

9 April 2019

Noi, ăştia de ne prăpădim după mâţe şi ne-am lăsat cuceriţi iremediabil de tot ce-nseamnă mutriţe rotunde cu ochi mari, nas cât un bumb şi mustăţi, blană mătăsoasă şi pernuţe la lăbuţe, suntem o specie aparte. Ne dăm în vânt după mieunături şi tors, trecem cu vederea sumedenia de năzbâtii mari şi mici pe care le fac felinele din dotare (pisica ragdoll, pisica norvegiana sau alt soi), suntem, ce să mai încoace-ncolo, un fel de sclavi ai lor pe viaţă.

În ceea ce mă priveşte, am trei stăpâni: pe Luna-tricolora, pe tigruţa siberiană pe nume Ciofâlc şi pe el: Merlin, vrăjitorul pufos. Un persan alb, surd, ceacâr şi perfect. Aşa s-a născut el, perfect, sau mai bine zis aşa a devenit după ce doctorul l-a resuscitat juma’ de ceas, l-a tratat şi l-a înmânat posesoarei lui Bijou, mă-sa, convins că nu va supravieţui primei nopţi. Aşa s-ar fi întâmplat, dacă prietena asta a mea n-ar fi avut generozitatea să-l hrănească pe ghemotoc cu seringa tot din două-n două ore şi să-l scoată din hipotermie ţinându-l, la propriu, în sân. Pisica-mamă născuse prin cezariană şi şmecherul ăsta alb a fost singurul puiuţ care-a avut zile. Le are şi-acum, har Domnului, ca să mi le înveselească/mănânce pe-ale mele.

Dar, înainte de a ajunge la mine, pe când număra numai câteva săptămâni, îşi petrecea timpul în bustiera care l-a încălzit imediat după ce-a venit pe lume. Amica mea se obişnuise aşa de repede să poarte un pisicuţ în decolteu încât, la un moment dat, plecase la magazinul din colţ fără să realizeze că mâţucul îi dormea, literalmente, în sân. Avea să-şi dea seama de asta abia când, ajunsă la casă şi căutând după bani să plătească, motanul s-a trezit din somn, a scos căpşorul peste marginea de sus a tricoului şi a început să miaune ca din gură de şarpe. Şoc şi-apoi râsete în hohote a provocat pufoşenia, inutil să vă mai spun.

Citiţi şi Câinii au stăpâni, pisicile au… personal

Merlin este, şi astăzi, un miorlăitor plin de forţă. Are un volum incredibil! Ca omul surd, pentru că pe sine nu se-aude, se simte dator să fie foarte vocal. Şi, persan cu nas în vânt fiind, mai e şi fonfăit. Evident, toate aceste particularităţi îl fac adorabil. E, cum să vă zic, Pisica Supremă, Marea Mâţă Albă Universală! Cu blana aia lungă, de zăpadă, şi urechiuşele bătând în roz, e atât de suav încât, vorba prietenilor mei, te-aştepţi să bese sclipici. De când este el, nici nu mai am musafiri personali. Vizitatorii mă întreabă: “Când pot să trec pe la tine să-l văd pe Merli?”

Deci cam asta-i cu mârtanul. Îl iubesc, pur şi simplu. Şi vă mărturisesc sincer că într-o seară, nu demult, am dovedit că pot să fiu naivă ca noaptea. Întorcându-mă acasă cam c-un ceas mai târziu decât de obicei, m-am trezit interpelată energic de micul tiran, care mă privea drept în luminile ochilor şi mieuna disperat. Am fost atât de cretină încât m-am înduioşat fleaşcă. “Uite”, am gândit, “scumpul de el, i-a fost dooor de mine”. Ţin minte că am şi conversat. Noi ăştia, pisicarii, vorbim cu mâţele. Eu, însă, bat toate recordurile, purtând dialoguri cu motanul surd.

Aşa, deci îi zic eu nişte drăgălăşenii, ştiţi cum, cu tonul ăla dulce cu care vorbeşti unui copilaş, lungind vocalele şi pocind niţeluş cuvintele, ca şi când asta le-ar face mai uşor de înţeles,  şi mă aplec să-l iau în braţe. El, nimic. Se întoarce cu, mă scuzaţi, coada la mine şi o porneşte tacticos spre baie, dând alene din pantalonii lui flauşaţi. Îl urmez. Se opreşte ostentativ lângă litieră. Se uită la nisipul murdar şi apoi, cu apropo evident, la mine. Că poate pricepe şi tuta. Nu avusesem parte de-o întâmpinare pe bază de dor sfâşietor. “Miau” nu însemnase un “te iubesc”, cum credeam, ci un “Fă, umano, da’ curăţăm şi noi odată căcăstoarea asta sau ce? Hai, mişcă mai repejor, că mă piş pe mine şi dacă mă uşurez pe gresie tot ţie n-o să-ţi placă!” Cum să nu-l adori, cuuuuum?

Guest post by Codrina Tomov

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ne-am privit în ochi, cu respirația oprită…

Ne vedem prea des. Vreau să îmi fie dor de tine. Să îmi doresc să te văd

Pisicile și sensul vieții

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Luminița Stoica / 8 August 2019 21:11

    Minunat de adevărat. Ne sunt stăpâni/stăpâne ghemotoacele astea de blana, cu ochi de laser și atât de multe sensibilități. Domnișoara Fulguleț, din vestitul neam Tomberon e un minunat exemplu. De când intrat în viața mea, am doar obligatii: hrănesc, curăț, alint și, doar daca merit, primesc o porție de tors in poală, un masaj sau un “capsat” delicat. Și totuși o iubesc😘😘

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro