Nora Ephron (1941–2012) a fost una dintre acele femei rare care au știut să transforme viața în poveste. Născută la New York și crescută la Beverly Hills, fiica a doi scenariști de succes, a auzit încă din copilărie sfatul care avea să-i devină crez: „Totul este material”. Nimic nu se pierde – niciun eșec, nicio despărțire, nicio umilință. Toate se pot scrie.
După absolvirea colegiului Wellesley – prestigiosul colegiu pentru femei de lângă Boston, care a dat lumii personalități precum Hillary Rodham Clinton și Madeleine Albright – Nora Ephron a fost parte din această elită de femei educate care aveau să influențeze cultura și politica americană. A început ca jurnalistă la New York Post, dar primul real pas în lumea revistelor l-a făcut în 1970, când Helen Gurley Brown — redactorul șef al Cosmopolitan — a remarcat combinația ei rară de ireverență și vulnerabilitate și i-a oferit șansa de a scrie pentru Esquire. Apoi a publicat și în The New Yorker, unde textele ei se remarcau prin spirit și ironie, capabile să taie în carne vie și să stârnească râsul.
Eseul „Câteva cuvinte despre sâni”
„A Few Words About Breasts” („Câteva cuvinte despre sâni”) era o confesiune autoironică, scrisă cu o sinceritate dezarmantă, despre impactul psihologic al sânilor mici.
Ephron povestea cum această lipsă aparent banală i-a modelat adolescența, i-a hrănit nesiguranțele și i-a influențat felul de a se raporta la bărbați, într-o epocă în care voluptatea naturală era considerată esența feminității. Pentru anii ’70, textul a fost un șoc: o femeie cultă, absolventă de Wellesley, își punea corpul sub lupă și scria public despre el cu umor și luciditate, demontând cu grație tabuuri legate de feminitate.
Eseul a fost reeditat în volumul Crazy Salad (1975) și inclus ulterior în mai multe antologii de literatură americană, fiind considerat un reper al genului „personal essay”. Criticii l-au descris drept devastator de onest și memorabil prin curajul de a transforma o vulnerabilitate într-un text de forță. A fost, de fapt, momentul în care Nora Ephron și-a fixat stilul: ireverență combinată cu vulnerabilitate, confesiune amestecată cu ironie.
Privit azi, la mai bine de jumătate de secol distanță, eseul își păstrează prospețimea. În 1972, norma era voluptatea naturală, iar femeile cu sâni mici se simțeau condamnate să rămână în afara idealului. Astăzi, dezideratul a rămas același: sânii mari continuă să fie „la modă”, doar că a devenit infinit mai simplu să devii voluptuoasă, implanturile fiind o procedură banalizată, aproape de serie. Tocmai de aceea textul Norei rămâne actual — pentru că arată cum se schimbă formele și mijloacele, dar nu și frământările pe care le nasc standardele de frumusețe.
Eseul „Moving On, a Love Story” – iubirea pentru un apartament
În 2006, The New Yorker publica unul dintre cele mai frumoase texte ale Norei Ephron: „Moving On, a Love Story”. Nu era o poveste de dragoste convențională, ci istoria relației ei cu un apartament din clădirea Apthorp, o bijuterie arhitecturală de pe Upper West Side, ridicată la începutul secolului XX.
După un divorț dureros și nașterea celui de-al doilea copil, Nora intrase pentru prima dată în Apthorp și a simțit imediat că aceea era casa ei. Eseul descrie cu farmec cartierul și ritualurile zilnice: baghetele calde de la Zabar’s, restaurantul cubano-chinezesc de la colț, curtea interioară cu aer de grădină secretă. Pentru cititor, apartamentul devine aproape un personaj, iar textul se citește ca o comedie romantică urbană, în care decorul nu e doar fundal, ci actor principal.
Anii petrecuți acolo au fost plini de bucurii, dar încet-încet chiria a devenit insuportabilă, iar regulile impuse de administrație, absurde. Într-un final, Nora a ales să plece. Și, în stilul ei inconfundabil, a povestit despărțirea fără melodramă: cu ironie blândă, cu un zâmbet amar și cu acea înțelepciune care spune că și casele, asemenea oamenilor, au un început, un apogeu și un sfârșit.
Eseul este memorabil pentru că arată cum Ephron știa să transforme un episod aparent banal — mutarea dintr-un apartament — într-o poveste de dragoste, cu toată structura clasică a unei relații: întâlnirea, pasiunea, rutina, dezamăgirea, despărțirea. Astfel, scrisul ei reușea să facă din viața cotidiană artă și să arate că finalurile, oricât de dureroase, pot fi acceptate cu grație.
Viața personală
Viața personală a fost ea însăși o sursă de inspirație. A fost căsătorită cu scriitorul Dan Greenburg, apoi cu jurnalistul Carl Bernstein, celebru pentru ancheta Watergate. Căsnicia s-a încheiat brusc, după ce Bernstein a înșelat-o în timpul sarcinii. Nora a transformat, însă, această trădare în romanul Heartburn, ecranizat cu Meryl Streep și Jack Nicholson în 1986. A reușit să facă din propriul divorț o comedie amară, să râdă acolo unde altele ar fi plâns. Mai târziu, s-a recăsătorit cu Nicholas Pileggi, scenaristul filmului Goodfellas, partenerul care i-a rămas alături până la sfârșit.
Cariera cinematografică
Cariera cinematografică a consacrat-o ca scenaristă și regizoare a unor comedii romantice devenite clasice: Când Harry a cunoscut-o pe Sally, Nopți albe în Seattle, Mesaj pentru tine. Nu întâmplător, presa internațională a numit-o „zâna bună a comediei romantice moderne”, pentru că a dat genului un suflu nou, l-a făcut respectabil și l-a transformat într-un reper cultural. Meryl Streep spunea despre ea: „Nora surprindea adevărul emoțional al unei situații și îl făcea amuzant. Și era întotdeauna de partea femeilor.”
Totuși, filmele ei au fost prea des puse sub eticheta condescendentă de chick flick – adică „filme pentru femei”, văzute drept siropoase și superficiale. The New Yorker amintea însă, într-un eseu intitulat „Nora Ephron pe care o uităm”, că adevărata ei forță nu stătea în scenele dulci, ci în felul în care stăpânea cuvintele. Când Harry a cunoscut-o pe Sally, de pildă, nu este doar o poveste de dragoste, ci și o demonstrație despre cum dialogul devine seducție, despre cum o replică bine așezată poate aprinde o pasiune sau o poate stinge. Aceasta este Nora mai profundă: atentă, tăioasă, literară, mult dincolo de mitul unei „regine a filmelor siropoase”. Era, în același timp, și „regina quip-urilor” – o maestră a replicii rapide și tăioase, care a ridicat comedia romantică prin inteligență verbală.
“I Feel Bad About My Neck” – eleganța autoironiei la maturitate
În 2006, Nora Ephron publica bestsellerul I Feel Bad About My Neck, o colecție de eseuri în care își privea vârsta cu aceeași luciditate cu care scrisese, cu trei decenii înainte, despre complexele tinereții. Dacă în 1972 vorbea în Esquiredespre impactul psihologic al sânilor mici, acum își îndrepta atenția către gât – acea parte a corpului care trădează inevitabil trecerea timpului. „Fața poate să mintă, dar gâtul spune mereu adevărul”, scria ea, cu un amestec de haz și melancolie.
Cartea nu se reduce însă la o glumă despre estetică. Ephron povestește cu umor și inteligență despre prietenii, căsnicii, diete, poșete sau frustrările vieții cotidiene, toate privite prin lentila trecerii anilor. Replicile ei – precum aceea că „nu cumpăra o canapea pe care o urăști doar pentru că îi place soțului tău. Într-o zi, soțul s-ar putea să nu mai fie, dar canapeaua rămâne” – sunt mici lecții de viață împachetate în ironie și stil.
Succesul volumului a fost uriaș: a devenit imediat bestseller New York Times și a confirmat că Ephron știa să transforme anxietățile femeilor mature într-un discurs public eliberator. Acolo unde alte autoare ar fi scris manifest sau confesiune dramatică, ea a ales calea umorului fin, arătând că îmbătrânirea poate fi privită nu doar cu teamă, ci și cu grație și râs.
Astfel, I Feel Bad About My Neck se așază firesc alături de eseul din 1972: două momente-cheie, separate de peste 30 de ani, în care Nora Ephron a pus pe masă cele mai intime neliniști ale unei femei – întâi tinerețea cu sâni mici, apoi maturitatea cu pielea gâtului care trădează anii – și le-a transformat în literatură.
Moștenire
Nu întâmplător, după moartea ei, publicația In These Times scria că Ephron a fost multă vreme subestimată. Filmele ei au fost catalogate drept „chick-flicks”, povești ușoare pentru femei. Criticii au ignorat însă vocea autentică, tandră și tăioasă, care a validat experiențele femeilor din „lumea reală”. „Am fi trebuit să ne ascultăm mamele”, conchidea articolul, recunoscând că în onestitatea și umorul Norei se afla o înțelepciune simplă, dar profundă.
Nora Ephron s-a stins în 2012, dar poveștile ei continuă să circule, să ne facă să zâmbim și să ne pună pe gânduri. Moștenirea ei nu înseamnă doar scenarii de film și volume de eseuri vândute în milioane de exemplare, ci mai ales curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a transforma vulnerabilitatea în literatură și viața de zi cu zi în artă. A lăsat femeilor un dar rar: convingerea că putem râde chiar și atunci când doare și că, indiferent de epocă, fiecare dintre noi are dreptul să fie protagonista propriei povești.
Citiţi şi
Cât alcool conțin băuturile tale preferate și ce trebuie să știi înainte să urci la volan
Fenomenul trad wife – întoarcerea la cratiță
Carolyn Burke – moștenirea unei biografe cu normă întreagă: viețile altor femei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
