“Întâlnirea de patruzeci de ani de la terminarea liceului a fost și bună, și rea. Bună, pentru că tinerețea a recirculat printre noi. Rea, pentru că s-au numărat și pierderi irecuperabile: profesori, colegi, prietenii, dar și agilități, dioptrii, căsnicii, siluete și, pe ici pe colo, simțul măsurii. Una peste alta, m-am întors străbătută de un realism nostalgic”, așa suna rezumatul ultimelor trei zile, spus la telefon tuturor celor cărora le lipsise și acum o căutau să afle vești.
Viața a arătat de mai multe ori că Marina putea deveni sufletul oricărui grup în care intra. Fusese descurcăreața clasei și un fel de șefă informală în cârdul de fete. Făcea față la învățătură, era bună la sport, drăgălașă la trup, îndrăzneață în fața profesorilor, un pic obraznică din când în când cu directoarea adjunctă – dragonul anti-fumat din școala lor. Era cea care scăpa nepedepsită, de cele mai multe ori, când organiza chiuluri. Nu se speria de șerpi, șoareci, broaște și paianjeni. Băieții mai mari n-o prea trimiteau la plimbare, pentru că nu se smiorcăia. Din contră, o luau cu ei la pescuit și la schimburi de păreri în subiecte de rang superioar, precum fotbalul, banii și femeile. Marina, în junețea ei, era știută de aprigă și greu de constrâns. N-o îmbrobodeai atunci și nici acum, la 58 de ani.
©Anna Gaskell
Funcționară eficientă, ea avea tendința să dea întâietate problemelor și abia apoi purtătorilor acestora. Trebuia să le vadă rezolvate. Așa se raporta ea la oameni, în general, ca la purtători de probleme și întrebări la care ea nu se gândise. Nu, tu, panică, nu, tu, dramă. O interesa mai degrabă ingeniozitatea pe care i-o cerea o împrejurare nouă. Acesta a fost și impulsul cu care l-a luat de bărbat pe Gelu, specialist în chimie alimentară. Tipicar, când lucra; un uituc și-un un timid, în restul timpului. N-au avut copii, dar au dus-o bine. Și-au extins viața călătorind și nășind multe cupluri, plus copiii acestora. De câțiva ani, era văduvă. Aștepta să se pensioneze. Avea planuri să se mute din oraș și să se apuce de agricultură, să hrănească și îmbrace pâlcul de omenire din sfera ei de influență. Toate astea, fără simțul acut al pierderilor de pe parcurs.
Ceva o descumpănise, totuși, în ultimele trei zile, la întâlnirea aniversară: revederea cu Zina, fosta colegă de bancă. Tocilară și restrânsă în gesturi, Zina fusese copilul auster, muncitor, cu temele invariabil la zi. Pe ea se baza Marina când organiza acele chiuluri memorabile, unde prietena ei era de necooptat. Zina îi dădea noțițele. La schimb, primea povestea aventurii curente de pe cine știe ce străzi, din poduri ori acoperișuri, ori vreun cinematograf. Una învăța prin delegare, cealaltă trăia prin intermediar.
Marina și Zina au trăit o bucată bună de adolesență în simbioză. Pe urmă, nu s-au văzut prea des. În ultimii 15 ani, chiar deloc. Dar și-au scris. Zina, ajunsă agronom, într-o altă parte de țară, a făcut carieră din cercetare pe soluri degradate. Din mesajele ei, a prins Marina ideea cu agricultura la pensie. Planul era să refacă simbioza dintre ele și să organizeze împreună o fermă. Urmau să vadă câteva locuri cu pământ prielnic, într-un viitor apropiat. Și-au promis să stabilească mai multe, la reuniunea de clasă. Când s-au revăzut, s-a produs descumpănirea. Zina, contrar firii ei sobre și felului ei ponderat de a se prezenta lumii – așa cum dovedeau, de altfel, și cele câteva poze pe care Marina le știa, de-a lungul timpului -, a apărut îngrozitor de slabă, puternic fardată și îmbrăcată ”ca pentru gala circului Clutzky”, cum s-ar fi exprimat răposatul Gelu, la asemenea șocuri vizuale. Nu-i venea rău tunica în galben-verde-indigo, peste șalvari negri cu vedere la niște balerini verde cu roșu, dar nu era ea. Și apoi mitenele negre, unghiile roșii lăcuite, care într-un fel acopereau și într-altul atrăgeau atenția asupra unor degete muncite, acum de-a dreptul noduroase. În plus, gesticulația expansivă și fără pauză. De unde toate astea? Și, mai ales, de când?
”Nepoata mea este studentă la design. Ea m-a pus la dietă și m-a și deghizat astfel. Tatăl ei, fratele meu, s-a opus. Eu am lăsat-o să exerseze pe mine cum a tăiat-o capul. M-am gândit că e partea de viață pe care nu mi-a trecut prin minte s-o trăiesc ”, i-a spus Marinei, într-o pauză de festivități. Când a spus asta, pierduse parcă un pic din jovialitate. ”N-am avut niciodată mitene. Mi se par inutile. Dă-mi să-ncerc ”, a venit răspunsul Marinei.
Zina părea să nu fie dispusă a reacționa, apoi a scos totuși o mitenă. ”Nu te zgârci, dă-mi-le pe amândouă”, s-a proptit Marina în ochii ei. A primit-o și pe-a doua și atunci a văzut dosul mîinii drepte a prietenei ei purtând o cicatrice mare, mutilantă. ”Zina, spune-mi tot, imediat!” Răspunsul a venit, cu pauze mai lungi.
”Am lucrat mult în soare. N-am luat în seamă pata care mi-a apărut pe dosul palmei. Era ceva cu o crustă și m-am gândit că m-am zdrelit undeva și că va trece de la sine. Nu a trecut, s-a extins, s-a și adâncit. Dar destul de lent și nederanjant, la urma urmei. Am mai pus plasturi. Am fost la doctor pentru tot felul de analize uzuale, dar nu i-am arătat ce-i sub pansament. Am mințit că m-am zgâriat într-o frunză de porumb. A trecut cam un an. Poate mai mult. De-un Revelion, am arătat mâna unui prieten medic. Mi-a spus să-mi fac o programare la dermatolog. Au mai trecut vreo două luni până să-mi fac timp. Când în sfârșit m-am dus, nu mi-au mai dat drumul acasă. M-au operat. Testele arătau că era un tip particular de carcinom de piele, dar nu făcusem metastaze.
Acum sunt în supraveghere. Iar tu promite-mi că nu te lași și faci ferma aia, dar te vei feri şi de soare. Ți-am pregătit toate notițele. Fratele meu știe de ele. Căutam momentul să-ți spun despre asta. În rest, la fațadă, sunt opera nepoatei mele care îmi tot explică noțiunea de carnaval, de când a participat la o expoziție la Rio. O las, că n-am avut parte. Și dacă aș fi trecut pe lîngă unul, nu cred că-l observam. Acum, uite, putem spune că sunt în perioada în care întruchipez conceptul de carnaval, de-a dreptul… ”.
S-au îmbrățișat, s-au privit drept, apoi s-au întors la petrecere, cu Zina reluându-și mina jovială. Marina s-a dus glonț la șampanie și a dat pe gât două pahare, ca să-i vină în minte bancurile bune. Planurile lor, chiar dacă atinse recent de ceva crispare, aveau încă șanse să existe.
***
Articol recomandat de Fundația pentru Sănătatea Pielii înființată de dr. Mihaela Leventer. Vă invităm să accesați secțiunea www.canceruldepiele.ro/citestepielea, de unde puteți descărca recent lansatul ghid Citește Pielea, în care veți găsi informații utile pentru detecția timpurie a cancerului de piele.
Citiți și 7 semne de alarmă în detecția carcinomului – cel mai frecvent cancer de piele
Citiţi şi
Noi, cei născuți înainte sau imediat dupa comunism
Trei afecțiuni ale pielii mai puțin cunoscute
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
