Nu mai vin, am hotărât ca asta e ultima dată

8 January 2021

Sunt prea bătrână pentru asta. Nu mai vin, am hotărât ca asta e ultima dată. Am obosit să mă furișez de teamă să nu mă vadă cineva, să mă prefac că aș fi aici întâmplător sau doar în trecere, m-am săturat să aștept aceste zile. E prea mult, începe să semene cu nebunia, eu nu sunt ca tine, n-am poarta aia a ta care să închidă viața asta…viață, aici nu e viață… nu am nimic care să despartă ce-i aici de restul lumii.

Taci pentru că nu mă crezi, pentru că ești prea sigur de lațul în care m-ai… asumare, bine! în care m-am prins. E boală, tot ce-i aici e boală, moarte. La propriu. Nu mai este nimic de învățat, nimic de văzut, nu există nici un stimulent pentru viață, e o plăcere macabră și atât. Nu există nimic după, nici pentru ei, nici pentru mine. Nu gândești ca un creștin adevărat, spui tu, iar eu zic că diavolul știe să parafrazeze învățăturile religioase în folosul său. Zâmbești surprins, ca în fața unui adevăr care s-a împlinit de la sine, mulțumit, chiar dacă n-a venit de la tine.

Nu mai este nimic de demonstrat, nimic. Începi să te hrănești cu indiferența lor, cu durerea lor superficială, cu bocetele patetice, nu ești mai bun decât ei, demn de milă ești și tu. Te crezi ca un stăpân pe moșie, le dai ordine să curețe marmura de glod, să așeze florile și coroanele astfel încât să nu le ia vântul, apoi te uiți la ceas cu atât de mare satisfacție: 5 minute și 45 de secunde, mai puțin cu 15 secunde față de cei de săptămâna trecută, spui tu, nu înseamnă nimic, zic eu. Iubirea e în afara timpului. Și râzi în hohote, nici măcar rolul pe care-l joci nu te mai oprește din râs. Ăsta ești tu de fapt, ai râde și în timpul slujbei, dacă n-ar trebui să-ți păstrezi imaginea sobră, îndurerată, cu care te fălești în fața rudelor. Plin de aroganță, rămâi în urma lor doar ca să cronometrezi cât le ia să ajungă la poartă de la ultimul ”amin”.

De parcă nici n-ai fi ascultat ce-am zis mă întrebi dacă am fost aici zilele trecute. De ce, te întreb, iar tu îmi spui că lipsește o panglică de pe o coroană. Era o minciună. De unde știi tu că era o minciună ce scria pe ea, mă întrebi, pentru că știu, era o minciună și n-avea ce căuta acolo, zic. Unii au nevoie de minciuni, nu hotărăști tu pentru ei, îmi spui, deja semănând atât de bine cu un judecător când dă sentința.

Atunci mi-am dat seama că nici tu nu ai pus granițe. Că nu ai o viață separată de moartea din jur, că „ajutorul” pe care îl dai morților își are originea în superioritatea arogantă a celor plini de viață față de cei în care nu mai este nicio viață. Crezi că te simți viu în fața morții, că te simți puternic și sănătos în fața trupurilor țepene din sicrie, crezi că dorințele, idealurile și principiile tale sunt mai puternice doar pentru că ale lor au murit odată cu ei, crezi că poți să-i judeci și aici, dar te înșeli. Aici nu mai poți aplica legile oamenilor.

Aici totul depășește orice înțelegere, te amăgești cu judecăți naive, cine vine și cât stă, cât a plâns și cum a plâns, cine și ce a zis, tot ce faci nu-i decât un joc stupid, nu există nicio diferență între cei care pleacă și cei care rămân, cu excepția celor din urmă care nu-și vor mai putea smulge buruienile crescute pe piept.

Pe Simona o găsiți și aici

Toate articolele, aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Scrisoare către Charles Bukowski

Eu te-am ales

Rușinos. Umilitor. Inutil

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro