Nu pot să îi fac asta

28 December 2017

Plecasem de tot, mă mutasem din orașul în care noi ne iubiserăm. Orașul care ne-a adus împreună și lăsam în urmă o lună în care sărbătorisem fiecare zi cumva. Nu știam ce va fi și dacă va mai fi ceva.

Eu eram single, el nu.

Este marți seară. Joia trecută am plecat și nu ne-am mai văzut de atunci. Am senzația că nu l-am văzut de câteva luni și cu fiecare zi care trece, mă gândesc că asta a fost. Atât a fost și nu vreau să forțez lucrurile. Mă las surprinsă de fiecare zi și accept o întorsătură sau altă de situație, așa cum accepți că ziua care a trecut s-a încheiat cu noaptea și că lumina dimineții aduce ceva nou.

Poate ar trebui să mulțumesc pentru asta cosmosului și liniștită să îmi văd de viața mea, de azi, de mâine și apoi văd eu.

Și totuși, îmi întind des mâna spre telefon să văd dacă mi-a mai scris. Acum deja e orgoliul care vrea confirmări că eram/sunt importantă pentru el. Vreau să știu că îi e dor de mine, că mă caută, că sunt unică pentru el.

Nu vreau să devin o amintire!! urlă ego-ul meu.

Și când el îmi scrie:

„Dacă atâta a fost, atunci să știi că sunt și așa foarte fericit”…îmi pică sufletul în genunchi și îi scriu:

„De ce nu lupți? De ce nu alergi să prinzi acea fericire care îți scapă printre degete?”

De ce ești comun? Adevăratele reușite sunt grele și sunt pentru cei puternici. Tu ești un om cum puțini sunt. Ești luptător, ești spontan, ești curajos, ești dârz și îndrăzneț și îți iei de la viață ce vrei. De ce nu și acum?

Și el răspunde:

„Pentru că nu pot să o rănesc. Nu pot trăi cu gândul că va suferi cum am suferit eu când m-a părăsit prietena mea. Nu pot să rănesc pe cineva așa. M-ar durea îngrozitor.

Vrei să știi ce a fost?

Eram de șapte ani cu prietena mea și o iubeam, mă iubea. Eram pe drumul cel bun, sigur și pregătit să devin bărbat, tată, soț, amantul ei pe viață. Să îi gătesc, să o aștept în pielea goală cu un șorț de bucătărie pus invers, să îi spăl sânii la duș, să îi pansez degetul când s-a tăiat cu hârtie, să îi pun lichid de parbriz și să îi spun care rochie îi stă super în seara aia. Eram pregătit să o confrunt chiar și pentru numele copiilor noștri.

Credeam că sunt în filmul ăla.

Iar, la un moment dat, am început să mă îndoiesc că mai sunt în el. Ea a plecat la facultate în alt oraș și ne vedeam foarte rar. Și ea avea din ce în ce mai rar nevoie să mă audă, să mă vadă. Simțeam asta. Și îi spuneam mereu:

Dacă e ceva sau cineva în viața ta, te rog să îmi spui. Am vorbit mereu deschis. Spune-mi. Va fi ok. Voi fi bucuros pentru tine chiar dacă îmi va fi greu.

cuplu audrey

Nu știam ce spun. Eram un prost. Cum să te bucuri că femeia pe care o iubești îi râde altuia și îi încălzește pieptul cu pieptul ei și își pune capul pe umărul lui… și pe tine nu te mai vrea? Habar nu aveam ce vorbeam. Credeam că pot fi acel erou, dar, în teorie, toate sună ușor. În practică, lama curajului te cam ustură, e cam rece și te cam taie.

Trecuseră săptămâni de când nu ne văzuserăm și, ieșind de la serviciu într-o seară, m-a lovit un gând. Unul singur. Nu îmi mai era foame, sete, somn – aveam o singură pornire și ea ținea locul tuturor nevoilor – să merg la ea. Să o văd chiar și pentru câteva ore. Am urcat în mașină și am condus 500 de kilometri în șase ore. Când am ajuns, nu știam exact adresa, pentru că se mutase de curând cu sora ei, dar reținusem niște detalii din descrierile ei… cum ar fi colț cu alimentara și un shop de pariuri sportive, iar ușa blocului e albastră.

Mi-a fost de ajuns să găsesc scara. Îmi aminteam și numele proprietarului care apărea în dreptul apartamentului, așa că am sunat. Mă gândeam – Mamă, mamă, ce noroc aș avea să îmi și deschidă cineva imediat de cum sun. Dar nu a fost așa. Degeaba am sunat vreo cinci minute… am înțeles că decuplaseră interfonul ca să nu fie deranjate. Sau poate erau ieșite undeva, doar era vineri seară.

Mă și vedeam luând barurile orașului la pas, să le caut. Mi-ar fi luat toată noaptea. Dar în secundă următoare, am pus mâna pe telefon și am sunat-o. Aș fi vrut să o trezesc și din somn și să îi spun:

– Uită-te pe geam. A nins.

– Ce nins, ce tot vorbești, Tudi… E iunie. Lasă-mă că mi-e somn.

Așa aș fi vrut să mă certe morocănoasă.

– Dar, hai, ieși la geam. E un om de zăpadă acolo și are geaca ta pe el… asta ar fi enervat-o, cu siguranță, și s-ar fi dus la geam și m-ar fi văzut.

Dar în realitatea mea, telefonul suna și ea nu răspundea. Am sunat de vreo 30 de ori. Apoi, m-am gândit să o sun pe sora ei, poate am mai mult noroc.

Îi căutăm numărul în agendă cu un tremur al mâinii, pentru că eram mai mult ca sigur că nu îl salvasem niciodată… dar, hop… era acolo salvat la S – „Sora ei”. Am apăsat cu putere pe numărul ei, parcă să se formeze mai repede și a sunat. O dată. De două ori …a treia oară doar o secundă, pentru că o voce răgușită a răspuns:

– Alo. Da.

– Hei, Ioana, sunt Tudi.

– Tudi, s-a întâmplat ceva, ești bine?

– Da, doar că stau de jumătate de ora sub geamul vostru și vreau să urc la Oana.

– Ce? Ești jos?

– Da.

– Stai că îți deschid… stai o secundă.

Când am auzit click-ul zăvorului, am apucat mânerul și cred că am trântit ușa de perete, atât de mult îmi doream să intru mai repede. Îi simțeam deja mirosul părului, o cuprindeam în brațe pe la spate și mă făceam lingură lângă ea, cu vârful buzelor pe ceafa ei…

Am ajuns în fața ușii și era întredeschisă. Am intrat și sora-să mi-a făcut semn că merge la somn, iar eu mi-am pus degetul pe buze, ca s-o rog să nu facă zgomot, și să îmi arate în ce cameră e fata mea. Sora-să a întins degetul spre camera din capăt.

Mi-am lăsat bocancii pe hol, mai mult aruncați decât așezați.

Așa m-am azvârlit într-acolo, că am alunecat cu șosetele pe parchetul lucios de abia am apucat să mă prind de clanța ușii fără să o rup.

Mă și gândeam:

– Na, prostovane, ce intrare ți-ai fi făcut! Cu clanța în mână și ușa ruptă.

Îmi auzeam inima bătând de nerăbdare și de jenă că venisem 500 de kilometri ca să pic în bot pe hol și mi-am zis:

– Tudi, adună-te. Hai.

Și adunat, am tras aer în piept și am deschis ușa. Am văzut-o imediat.

Dormea cu fața la geam, adunată cu genunchii strânși și părul lung, răsfirat pe perna care normal era pentru mine. Mi-am dat jos pantalonii, am ridicat pătura și, băgându-mă tot sub ea… mi-am întins mâinile să o ating. Cu nasul în părul ei, am inspirat adânc, de parcă trăgeam prima gură de aer după ce căzusem pe fundul Atlanticului. M-am tras înspre ea, m-am lipit cu tot corpul de spatele ei cald și am strâns-o în brațe. Acum eram complet.

Mai lăsați-mă o secundă aici, vă rog… încă una…

Ea, parcă trezită de o petardă, s-a smucit din brațele mele, și-a tras părul de sub obrazul meu, și întorcându-se toată spre mine, m-a privit drept în ochi și a zis:

– Ce faci aici?

Am tăcut.

Deși tăcerea cerea un răspuns.

Acel „ce faci aici” erau doar trei cuvinte. Dar m-au tras într-un vid al timpului și am văzut în zece secunde, secvențe din cele șase ore de condus în noapte. Linia albă a șoselei dispărând sub mașina în care goneam… crâmpeie din melodiile pe care le ascultasem, dând la maxim butonul de volum pe refrene… mirosul de vanilie din mașină și faza lungă a celor care mă evitaseră în câteva depășiri…

– Am venit, am spus fără să mă aud.

Guest post by Sofia Isadora

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Pentru fiecare femeie frumoasă, există un bărbat care s-a săturat de ea

Când viața face daruri otrăvite (2) – gelozia

Ia-mă înapoi!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,490 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro