Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O femeie știe întotdeauna când altă femeie minte

25 February 2018

Ohara DonovetskyNu știu cum face, dar o femeie știe întotdeauna când altă femeie minte.

Și asta se întâmplă rapid, nu, ce zic eu?, nu rapid, ci instantaneu, deseori pe neașteptate, și de fiecare dată fără ca un argument rațional sau logic să intre în discuție (firește că pot fi și astfel de argumente care să certifice minciuna, dar nu despre ele este vorba aici). Ci despre ce se petrece în momentul în care o femeie aude, în povestea altei femei (dar nu numai a unei femei, ci și a unui bărbat, a unui copil etc., dar să zicem că acum ne limităm la a discuta doar despre femei), un detaliu… să-i spunem bizar, nepotrivit, suspect, spuneți-i cum vreți. Este un detaliu care, în momentul în care a fost înregistrat, declanșează instantaneu în capul femeii care ascultă (dar și în inima sau în urechea ei, pentru că nu știu exact cu ce organ depistează minciuna) convingerea că ceea ce tocmai aude este o minciună. Și vă rog să credeți (dar sunt sigură că știți deja) că femeia care ascultă povestea nu stă la pândă să detecteze minciuna. Nuuu. Nici poveste! Ea ascultă liniștită, poate chiar empatică, povestea relatată de prietena sau amica sau cunoștința sau necunoscuta din fața ei, poveste care, în mod cert, se poate derula cu tot cu imagini… (pentru că stăm bine și la capitolul ăsta, cred). Și dintr-odată baam!, vine amănuntul sau secvența care fulgeră scurt în peisajul poveștii de până atunci.

Femeia care ascultă povestea – care acum e (puțin) cusută cu ață albă (de multe ori, doar un firicel, doar un căpețel de ață albă, ață care poate fi și bej sau crem sau alte nuanțe, nu contează, tot se înregistrează ca diferită) – are la un moment dat certitudinea că ce a auzit nu e adevărat. De-abia apoi se ridică o întrebare sau o mirare. De-abia după ce i-a trecut prin cap că ceea ce tocmai a auzit este o minciună, poate începe filtrul rațional al posibilelor motivații sau explicații, dar asta nu are prea mare importanță. Pentru ea faptul că asistă la o minciună e clar ca lumina zilei.

05db6520-resize-820x0x100

Sursă foto: moj-posao.net

Abilitatea asta (sau ce-o fi ea) a fost numită intuiție (deși cred că e mai nuanțat și mai complicat de-atât), experiență de viață (hm, o fi), o bună cunoaștere a psihologiei feminine sau de alt tip (e posibil ca psihologia să aibă importanță), un al șaselea simț etc. Dar parcă niciuna dintre ele nu coincide cu ce pare să intre în funcțiune când o femeie detectează minciuna. Parcă ar avea un organ specializat pentru depistarea minciunii, un fel de filamente invizibile (pe care și le-ar ține deasupra capului sau în prelungirea urechilor sau la nivelul pielii), care se activează și apoi încep să vibreze cu atât mai puternic cu cât ceea ce aud sau văd în fața lor în acel moment se conturează ca fiind neadevărat. E cu atât mai bizar (și infinit mai interesant) cu cât femeia care spune povestea alterată nu pare să o însoțească cu semnele vizibile ale minciunii. Nu transpiră (pe frunte, dar cred că nici în palme), nu schimbă tonul sau ritmul, nu schimbă poziția, nu-și trece mâinile prin păr, nu se uită în dreapta sus sau nu gesticulează aberant sau abundent. Niciunul dintre semnele cunoscute ale relatării neadevărului nu se lasă observat (deși sunt sigură că măcar unul, cât de mic, tot există, chiar dacă se petrece rapid și trece nesesizat). Dar femeia care ascultă nici nu are nevoie de asta, pentru că ce se întâmplă este să simtă minciuna.

Deci, corect ar fi să spun că o femeie simte întotdeauna când altă femeie minte. Spuneam că nu se aplică numai de la femeie la femeie, ci și de la femeie la bărbat, copil etc., dar asta e doar un detaliu, simțul sau abilitatea de a înregistra minciuna sau impostura se manifestă în toate situațiile la fel. Mi se pare cu atât mai interesant cu cât ea poate funcționa nu numai când persoanele sunt față în față direct, într-un contact nemediat, dar și atunci când legătura este mediată de un ecran (de televizor, de laptop, de orice), de hârtie sau de unde sonore. Pentru femei cred că e un alt fel de a se afla… tot față în față. Ce vreau să spun e că, indiferent de calea pe care ajunge, o minciună poate fi detectată. E un dar, un privilegiu, un avantaj, e ca o superputere.

Cum verifică o femeie dacă ceea ce tocmai a auzit este o minciună? Nu verifică. De fapt, nici măcar nu o interesează. Nici măcar nu-i pasă. Dar asta nu o împiedică să simtă minciuna. Chiar dacă nu vrea, tot ajunge să o simtă. E în stele, în muzica astrelor, în datele ei genetice, în fișa postului ei de femeie. O fi ca la lilieci, la delfini, ca la elefanți sau ca la moliile de ceară, ele sunt cele care percep sunete pe alte frecvențe. Sau ca la șoarecii care simt când se scufundă corabia. Nu are importanță nici de ce se întâmplă. Se întâmplă și gata. Și asta eu cred că e un secret pe care-l știm numai noi, doamnelor. E încă un fel de a comunica peste capetele tuturor, prin aer, prin unde pe care nu știm să le denumim. Sunt sigură că e biologie, chimie sau poate fizică la mijloc, dar pe mine nu mă interesează nici asta. Pe mine mă interesează aici deliciul acesta al diferenței de a fi femeie.

Neadevărurile, ei, bine, ele sunt de mai multe feluri, firește. Nu vorbim acum nici de cele justificate de mitomanie și nici de minciunile grave, de minciunile manifestate în profesie sau în funcție (se sparie gândul… și este inimii durere). Aici vorbim doar despre cele care se strecoară subtil în viața noastră obișnuită. Minciuni nevinovate, „albe”. Amănunte preluate din poveștile trăite de alții. Exagerări (dacă au fost două stele, punem trei, că n-o fi foc). Omisiuni (de cele mai multe ori, femeile mint prin omisiune. Cred că asta le oferă un spațiu mai mare de manevră…). Dar eu cred că o femeie minte și imită… un rol, o altă persoană etc., dar și când e prea sigură pe ea (mimează poziția de forță) și când e prea puțin sigură pe ea (pozează în ființă slabă, e profitabil deseori)… Tot minciună e și când pozează. De-adevăratelea, pentru selfie-uri (bun, dar asta e deja cunoscut…), dar și în situații diverse de viață, mai ales în acelea care fac parte din jocul seducției. Un picior scos ca din întâmplare, dintr-o rochie cu crăpătură oblică, când te afli la o masă cu un bărbat pe care îl vânezi, o mână uitată pe brațul lui după un gest de simpatie manifestat chiar și într-o conversație despre vreme, o împiedicare jucată ca să avem de ce să ne sprijinim, dacă bărbatul de lângă noi e suficient de eligibil… Frumos este că bărbatul nu decodează rolul, nu vede cum visu-n lipitură începe /A se preface și lipitura-n zmeu… Asta nu vede decât altă femeie. Și nu, nu pentru că e suspicioasă sau invidioasă. Ci pentru că le vede (ca liliecii, pisicile în timpul nopții etc., că o fi în mișcarea astrelor sau în muzica sferelor, în fișa postului său de femeie sau în datele ei genetice, nu reiau, pentru că oricum nu știu de ce se întâmplă). Dar faptul nu are nicio importanță cine vede. La urma urmei, nu e nimic grav. E un joc la care participăm cu datele din kit-ul nostru de instalare.

Grav e dacă asta se lăsă cu suferințe, cu tristeți, cu belele de tot felul. Sau, pentru că tot veni vorba, Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,/ Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!

 Așa că, doamnelor, frumoaselor, zic să mergem înainte, suntem în siguranță unele cu altele, păstrăm secretul, nu?

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Bărbații nu se schimbă, se schimbă femeile care au fost trădate

Câteva neînțelegeri în marginea referendumului

Un secret vinovat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,438 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro