Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O viață cât un an…

9 September 2018

RADU DRĂGULINESCU“The roads gleam towards you
The oceans beckon towards you
A beauty beyond the lapping waves…” –  The Long and Winding Road, The Silver Beetles

(Drumurile își întind spre tine sclipirea/Oceanul se îndreaptă spre tine/ O frumusețe dincolo de valurile care te cuprind…)

M-am născut într-un ianuarie. De februarie nu-mi amintesc decât niște lumini și umbre, iar în martie lumina soarelui îmi încălzea tenul pistruiat și nasul cârn. Firea-mi curioasă, făurită sub semnul vărsătorului, începea să iasă la iveală precum ghioceii timizi din zăpada sfârșitului de iarnă. Universul meu părea de necuprins și se întindea între un tată misterios și din cale afară de ocupat și o mamă care n-avea altă preocupare decât să-mi găsească chestii absconse în tonalitatea tusei sau culoarea pistruilor – motive ce mă puteau conduce direct și fără ezitare în fața unor doctori sobri care-și lipeau niște ceasuri reci pe pielea mea și îmi băgau niște linguri lungi pe gât.

Martie a venit cu primii fiori ai unor muguri de sentimente, motiv de lungi contemplări, în lumina lunii, a multitudinii de lumi ascunse printre stele – drame consumate “A long time ago, in a galaxy far, far away…”.

Ea era blondă, avea un surâs la care m-am înrobit de bunăvoie, susținea că are ochi galbeni și asculta, pe repeat, “The Wall”. Eu eram discromat, pistruiat, timid, susțineam că m-am cam săturat de “The Wall”, deși mă cam speria și nu-l înțelegeam pe atunci, și-mi apăram cu sfințenie sentimentele față de ea – să nu care cumva, Doamne ferește, să-și dea seama de ce-mi luau foc urechile și obrajii ori de câte ori mă privea. N-a aflat niciodată, dar nici eu n-am aflat cu care capitol din “The Wall” se armoniza în visele ei albastre.

“In the Flesh”, “Don’t leave me now”, sau “Is there anybody out there”? Pentru că da, la naiba, aveam tot atâtea răspunsuri pentru ea câte luni avea tot anul. Nu știam pe atunci că nu sunt decât douăsprezece, din care trecuseră deja trei, și că nu mă pot opri, oricât de mult, oricât de mare, oricât de tare, oricât de îndrăgostit fără speranță, de adolescent imberb și de dramă 2.0 aș fi trăit…

“As long as you are a child, you must act like a child…”

Aprilie a fost verde. Nu, nu de la natură, ci de la hainele pe care am fost obligat să le port toată luna și de care știam, adică mi se spusese, că sunt kaki. Termen ambiguu pentru mine, care nu puteam deosebi un brotac de iarbă sau un mac roșu în grâul înflorit vesel în lumina crudă a soarelui…

Ea avea părul arămiu și mă fixa cu ochi curios de verzi sau curioși și verzi, nu-mi mai amintesc exact, dar îmi amintesc de primele pietre filosofale pe care le șlefuiam cu grijă și le lansam pe orbită. Eram convins că ea, orbita, ducea o lipsă acută de așa ceva – dar ce zic eu, întreaga omenire părea să sufere în lipsa miracolelor încă nedescoperite de mine și pe care, în frământările mele post adolescentine, începusem să le lansez cu mare elan în jurul planetei.

Luna mai a adus sunetul muzicii în viața mea. Într-o dimineață, caișii, care până atunci se abținuseră cu sârg, s-au scăpat și au explodat în nesfârșite irizații roz, întinzându-și crengile pline de miresme și zumzăială frenetică, în soarele blând al primăverii.

Ea evolua în portative perfect paralele și, cu o precizie matematică, mi-a desenat uvertura „Visul unei nopți de vară”, deschizându-mi fără să știu, opera lunilor ce aveau să urmeze.

„Mâinile mele vor rămâne încrucișate până o să pleci de tot sau o să te apropii”.

Nu mai știu – a plecat pentru că am rămas cu mâinile încrucișate sau am rămas cu ele încrucișate pentru că a plecat…?!

„Mai pleci? Plecai? Eu mai rămân…”.

Și am rămas. Împietrit, dar cu convingerea că, nu-i așa, vara e lungă, încă nici n-a început, și pe deasupra simt eu că va dura o veșnicie. Prea multe lucruri nespuse, prea blând era soarele, uite – s-au copt și cireșele, „au înnebunit salcâmii, de atâta primăvară”.

Când m-am trezit din contemplare, era deja iunie. Era vânt, iar vara era atât de tânără…

„Pe văi te petrece hoinar soare spân, cu gura cireașă, cu nările fân, cu pletele mele te-nham și te mân”.

Nisipul plajelor îmi frigea tălpile, iar pistruii îmi explodau pe obraji și pe umeri. Vântul împletea algele în părul meu, iar ochii-mi prinseseră culoarea smaraldului mării.

1

Ea avea niște ochi imenși și atât de negri încât mă rătăceam adesea în străfundurile sufletului ei – catacombe încă neexplorate ce păreau să ascundă comori pe lângă care alții doar au trecut în grabă, fără să se sinchisească să descifreze mecanismele delicate ale încuietorilor cuferelor pline. Erau pretutindeni urme de lovituri de sabie, cicatrici adânc încrustate ale celor prea grăbiți să fugă cu prada sufletului, în loc să-l cuprindă, să-l înțeleagă și să-l facă să-și dezvăluie secretele. M-a înhămat cu parul ei lung, gros, ondulat și foarte negru. O chema Circe, era fiica lui Helios și a lui Perseis, și locuia în palatul ei strălucitor aflat chiar pe malul mării. Mi-a dat să beau o licoare parfumată care m-a vrăjit într-atât încât am uitat de mine și de toată luna iunie, pe care am petrecut-o plutind între două lumi, visând la luna mai, și ascultând nebunia valurilor ce se izbeau cu putere de stâncile de la baza palatului. Aș fi rămas o veșnicie, poate, dar luna iunie e atât de scurtă, licoarea parfumată se diluase în sângele meu fierbinte, iar vântul de miazănoapte începuse deja sa adie ușor, chemându-mă irezistibil.

Ajunsesem pe atunci la jumătatea anului.

3

Am intrat în iulie cu nările pline de parfumul lunii mai. Vara era în toi și părea la fel de nesfârșită ca pofta mea de viață, dându-mi o încredere de neclintit că, nu-i așa, va dura cât o veșnicie, iar eu voi rămâne “Forever young. Heaven can wait we’re only watching the skies”.

Ea părea fragilă și răsucită, întortochiată chiar, în propria pânză țesută ca un cocon în juru-i, menit s-o apere de lumea rea, și chiar și de mine. Mă fascinau cicatricile ei, bătălii pierdute sau câștigate, urme adânci în sufletul ei aparent amputat. Mă privea cu ochi mari și căprui fără să aud nici un sunet dinspre ea. Îmi treceam degetele peste rănile ei, neștiind dacă erau sau nu vindecate, dacă dureau sau nu. Seara, mi se cuibărea în suflet, cerându-mi din ochi s-o protejez, ghemuindu-se în ființa mea ca o copilă rănită de prea timpuriu, ce încerca să se echilibreze cu energia mea. Nopți în șir stăteam nemișcat privindu-i, în lumina lunii ce se furișa printre perdelele grele, ochii închiși, buzele, obrajii arși de soare, cu respirația oprită de teamă să nu-i strivesc somnul ce-i părea atât de vital. Doar greierii și țipătul pescărușilor îmi țineau companie, iar foșnetul vântului de miazănoapte prin sălcii îmi sporea neliniștea.

Dimineața se trezea la viață metamorfozată total, privindu-mă cu ochi străini, aproape acuzatori, „tu ce cauți aici?”, păreau să mă întrebe. Chiar așa, mă gândeam, ce caut eu aici și cum am ajuns în universul ei întunecat? Mă retrăgeam în lumea mea și o lăsam să-și ia energia de la soare, sperând că odată apus va fi avut nevoie din nou de mine și energia mea.

N-am știut niciodată cum arăta ea pe lumină – pentru că nu a avut nevoie de mine decât noaptea. Aș fi putut multe, dar…

“I am colorblind
Coffee black and egg white
Pull me out from inside
I am ready…”

(Sunt orb la culori/Negru de cafea și albuș de ou/Scoate-mă de aici/Sunt pregătit…”)

Da, luna iulie am vegheat nopțile și am dormit zilele. Ah, unde ești tu luna mai, cu rozul, parfumul și zumzăiala ta nebună cu tot…

Când, în fine, m-am trezit din vraja Reginei Nopții și m-am uitat pe geam, era deja august

În august, vântul de miazănoapte, perfid și nemilos, mi-a șoptit un lucru la care chiar nu mă gândisem până atunci. Nu, nu putea fi adevărat nici în visele cele mai sumbre. Cum de n-am știut un lucru atât de esențial, atât de vital?

“You are young and life is long and there is time to kill today.
And then one day you find ten years have got behind you.
No one told you when to run, you missed the starting gun”.

(Ești tânăr și viața e lungă și mai este timp de pierdut azi/Și apoi, într-o zi, te trezești că zece ani au trecut în spatele tău/Nimeni nu ți-a spus când să fugi, n-ai auzit împușcătura care dădea startul.)

Trestiile de pe lac foșneau triste, îndoindu-se până la atingerea apei. Frunze arămii au început să aștearnă un covor compact la poalele copacilor.

Unde e luna mea cu flori roz, zumzet, speranțe naive, vise nemuritoare și culori pastelate?

“There’s no chance for us
It’s all decided for us
This world has only one sweet moment set aside for us”

(Nu există șansă pentru noi/Totul a fost hotărât pentru noi/Lumea asta nu are pregătit decât un singur moment dulce pus deoparte pentru noi.)

Mi-era dor de râset zglobiu, de privire neapăsătoare, de nebunie dezlănțuită, de dans în ploaie, de fast food și de intrat în mare înveliți doar în razele lunii.

Privirea ei de august îmi dădea fiori reci și-mi bloca invariabil mintea. Mă făcea să par ezitant, mă făcea să mă îndoiesc de tot ce-mi păruse până atunci o sărbătoare a vieții. Ochii ei îmi aminteau neîncetat de vara care ni se scurgea din vene din creștet și până în degetele de la picioare, și care apoi se contopea cu pământul într-o simbioză dureroasă. Aproape că nici nu mai puteam alerga liber pe iarba de o culoare tristă și ea, la rându-i. Îmi creșteau rădăcini care transportau seva verii înapoi de unde venise, în pământ, și mă smulgeam din ce în ce mai greu din ele. Cuvintele păreau să-și piardă sensul, tăceri lungi de sfârșit de vară se așterneau între noi, iar eu mă zbăteam incapabil să înțeleg de ce nu o mai puteam lua pe sus, pe umăr, și fugi cu ea spre mare, aruncându-ne în valurile înspumate, asa cum făcusem în lunile din urmă.
Păi cum de ce? Ea era de august și prinsese rădăcini, eu eram (încă) de mai și vroiam să zburd slobod, să ascult zumzăiala, să respir cu nesaț și să trăiesc o nebunie care nu credeam a se sfârși vreodată.

Am intrat trist și oarecum resemnat în septembrie – mă pregătise deja sfârșitul lui august. Zilele erau din ce în ce mai scurte, în favoarea nopților ce puseseră stăpânire chiar și pe optimismul meu.

Părul ei grizonant de septembrie mă întrista ori de câte ori îl priveam, încât îmi făcusem un obicei s-o privesc fără s-o văd. Cumva privirea mea o ocolea descriind o curbă în juru-i.

De ce nu roșu, am întrebat-o într-o zi țipând. Pentru ca e septembrie, mi-a răspuns zâmbind cu blândețe. Dar eu te vreau în mai, hai în mai, te implor, i-am strigat. Mi-a zâmbit din nou într-un mod dureros, de data asta, cu ochii strâns închiși, apoi n-a mai scos nici un cuvânt toată luna septembrie. Zilele erau atât de scurte, iar nopțile atât de lungi, încât am uitat și eu la rându-mi să vorbesc.

“If you hold on to that past
Don’t you lock yourself inside
Nothing has been done before
It’s the most virgin dress you could possibly wear
Mess it up
Time is up”

(Dacă ești legată de trecut/Nu te încuia acolo/Nimic n-a mai fost făcut până acum/ E cea mai neîntinată rochie pe care ai putea-o purta/Murdărește-o/Timpul a expirat.)

Toată luna octombrie am stat cu ochii închiși și am retrăit începutul verii, rememorând momentele în care-mi permiteam să risipesc timp, emoții și sentimente crezând că sunt inepuizabile. Nu mi-am mai putut smulge rădăcinile crescute mult prea adânc în pământul rece al toamnei, am rămas țintuit, simțind cum se scurge viața din mine într-un flux firesc, o energie ce a fost doar împrumutată pentru a-mi trăi nebunia verii, și pe care acum trebuia s-o returnez naturii. Ce bine mi-ar fi prins informația asta în luna mai. Ce bine mi-ar fi prins mintea de acum în aprilie chiar! Ba nu, în mai. Da, da, în mai…

În noiembrie mi-a fost un frig cumplit. Eu n-am fost niciodată friguros. Am încălzit atâtea picioare și mâini reci cu energia mea încat habar n-am avut de senzația asta de durere fizică. Eram într-o așteptare continuă, un soi de resemnare firească în fața circuitului implacabil al naturii. Rădăcinile crescute se uscaseră și se rupseseră, natura îsi luase înapoi energia. Aș fi putut din nou alerga, iubi, innebuni. Luna mai îmi părea mai aproape și mai vie ca niciodată, doar energia-mi lipsea. Cu ochii minții alegam vesel, desculț și gol prin nisip, mă aruncam în mare învelit în razele lunii, beam vin roșu și înnebuneam.

4
Doamne, ce vară nebună am avut!

Decembrie mi-l amintesc așa cum îi stă bine – rece si alb. Am reușit să ies afară, în locul unde altădată îmi crescuseră rădăcini pline de sevă, și m-am întins pe zăpadă cu fața în sus, privind cerul mohorât și cenușiu. Îmi doream cumplit să adorm în sfârșit și sa fiu absorbit cu totul de natură. Cu cât mai repede, cu atât mai bine – știu că vine ianuarie și urmează să mă nasc din nou.
Și da, mi-e cumplit de dor de vară. Mi-am promis ca de data asta să nu mai risipesc nimic, nici o oră, nici o zi, nici un sentiment, nimic!

“Many times I’ve been alone
And many times I’ve cried
Anyway, you’ll never know
The many ways I’ve tried”

(De multe ori am fost singur/Și de multe ori am plâns/Oricum, nu vei ști/De cât de multe ori am încercat.”

Guest post by Radu Drăgulinescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Pentru prima dată-n viaţă, chiar dacă sunt trecută de 35 de ani şi oficial sunt căsătorită, am simţit fluturi în stomac

Fericirea nu e suma plăcerilor pe care le trăim

Intimitatea din spațiile mici

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,632 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro