Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Obsesia

17 January 2020

Mi-e dor de tine. Nu te-am mai văzut de mult timp, dar nu te-am dat uitării. M-am obișnuit cu prezența ta și îmi lipsești.

Mai ții minte când te-am invitat la o cafea? A fost un gest extrem, de mare cutezanță din partea mea, o introvertită. Mai știi tu când vorbeam, glumeam pe diverse teme? N-am urmărit asta, dar cu timpul m-am îndrăgostit de tine. Am făcut chiar o obsesie, o pasiune care nu putea să sară de zid… De ce am ridicat un zid? Așa sunt introvertiții. Ridică ziduri de teamă să nu se întrezărească ceea ce simt. Pentru ei e ca o povară, o rușine. Să spui ce simți este dificil pentru un introvertit, deși este atat de firesc pentru alții.

Să știi că au mai fost pretendenți. Nu au apucat să spună ce voiau, dar bănuiam. Nu le-am oferit ocazia. Am scăpat de ei elegant, cu mănuși. Nu aveau nicio vină, doar că nu erau ca tine… În lumea mea erai doar tu, restul nu conta.

Am pus mâna pe telefon atunci când am simțit că nu mai pot. Simțeam frustrare, neputință și mă gândeam că nu pot să trăiesc cu ideea și dacă?… Dacă făceam eu primul pas și era bine? Trebuia să știu. Aveam în momentul acela două opțiuni: să sun la spital să rezerv un loc pentru ca simțeam că nu mai pot trăi cu durerea sau să te sun. Am ales varianta cea mai grea. Te-am sunat pe tine. Mi-a fost atât de greu… Știam că nu o să mă refuzi. Aveam motive să cred asta și am avut dreptate, ai acceptat imediat.

Am ieșit la o cafea, dar a fost ciudată întâlnirea pentru că nu am vorbit prea mult, eram prea stânjenită. Introvertiții nu fac invitații, ci așteaptă să fie invitați. Le este greu și să accepte, dar să invite.

Nici tu nu ai vorbit prea mult. Nu te-ai hazardat să tragi concluzii și aici îmi recunoșteam vina. Ne-am despărțit cu intenția ta rostită… e rândul meu să te invit la o cafea!

M-am bucurat atunci, la fel ca toți cei care îmi erau apropiați, pentru că în disperarea mea am strigat la alții, le-am povestit durerea mea și acum s-au bucurat sincer pentru mine.

Am ieșit din nou și m-am simțit mai bine, pentru că nu mai simțeam atât de apăsător povara primului pas făcut de mine. Am discutat diverse, dar tu erai reținut. Mai târziu am înțeles de ce.

Discuția urma un curs firesc, vorbeam banalități, dar eu mă temeam ca o să ne despărțim din nou fără răspunsuri. Atunci ceva nefiresc s-a întâmplat. Am explodat! Adunasem în mine atâtea sentimente, confuzie, frustrare, încât nu am mai putut să-mi stăpânesc emoțiile. Ți-am reproșat că ești însurat, deși știam că nu ești! Aș fi vrut să duc discuția într-o direcție care să-mi ofere un răspuns. Să-mi ofere vindecare pentru că eram bolnavă. Nu poți să trăiești atâta timp cu o dramă în suflet fără să te îmbolnăvești. Voiam să scap de chin. Puteai să-mi spui orice, nici nu conta… Ai dat din cap și ai negat zâmbind, apoi ai schimbat discuția abil. Mi-a plăcut cum ai salvat situația. În fața ta era o nebună, greu de înțeles!

Când am plecat, te-ai oprit în dreptul ușii de la bar și m-ai sărutat. Ai făcut-o stângaci, timid, dramatic, nesigur… Am înțeles atunci că a fost un gest premeditat. Pe tot parcursul discuției te-ai gândit cum să faci asta și am simțit că ți-a fost greu. Nu te-ai ferit, a fost un fel de manifest. O lume întreagă ne vedea!

Ne-am continuat drumul către stația de autobuz de unde trebuia să plec în lumea mea, fără tine. Pe drum însă te-ai oprit și m-ai sărutat din nou, mai stângaci ca prima dată. Am simțit atunci că te intimidez prea tare, că îți dorești mai mult, dar nu poți. Erai stresat, timorat și dintr-o dată mi-a fost milă. Te-am luat în brațe și te-am ținut așa o vreme. Aflasem răspunsul atât de așteptat. Ai fi vrut, dacă puteai, mai mult.

Rene Magritte – The Kiss

Nu poți spera la o relație atâta timp cât cel de lângă tine e traumatizat în prezența ta. Îi face plăcere să fie cu tine, dar simpla ta prezență îl intimidează, îl chinuiește. Asta am gândit eu atunci. Că nu avem nicio șansă.

Am urcat în autobuz fără promisiunea unei alte întâlniri și în drum spre casă am gândit că trebuie să te las în pace, să nu te mai chinui. Ceea ce am și făcut.

N-a înțeles nimeni. În viziunea lor eram nebună. Cum să faci așa ceva? Te joci? Mie mi se părea că dacă continui ce începusem însemna că mă joc. Nu pot sa fac rău unui om cu bună știință. Nu puteam să-l văd așa chinuit. Sunt empatică, așa mi-e felul și pentru prima dată în viață am simțit asta ca pe o povară. O nenorocită de povară. Dacă aș fi putut să nu simt milă… Dacă aș fi gasit un medic care să-mi extirpe partea aia de creier responsabilă de emoții, astfel încât să nu mai simt milă, cred că apelam la asta. Și-ți jur că te sunam!

Apropiații nu m-au înțeles niciodată, dar eu i-am ințeles. Nu poți să înțelegi pe cineva, dacă tu nu ai face la fel. Nu ai resurse să înțelegi “așa o nebunie”.

A urmat o perioadă grea. M-am luptat și cu mine și cu alții. Tentația să pun mâna pe telefon era mare, doar era rândul meu să te invit la o cafea… Nu am facut-o, deși am pus mâna pe telefon de atâtea ori. De neclintit în hotărârea mea, am adoptat o strategie. Trebuia să mă videc.

Am intrat în “silenzio stampa”, m-am închis în mine, nu mai comunicam cu nimeni. N-am vrut să vezi că sufletul meu plânge. Când n-am mai rezistat tensiunii, am cerut să fiu mutată la alt departament. M-am afișat cu alte persoane, am facut tot posibilul să scap de tine și să te feresc de mine. Cu greu am reușit. Te vedeam uneori și îmi plângeam soarta.

Durerea a trecut în timp, s-a estompat, viața și-a urmat cursul. M-am căsătorit, am făcut un copil, ai facut și tu unul, dar sufletul meu a rămas bolnav, sângerează încă, chiar dacă au trecut atâția ani, 18 la număr. Sunt defectă, de fapt nu m-am reparat niciodată. Cred că nu ai cum să fii normal după o asemenea obsesie. Nu am putut niciodată să-ți explic, să mă justific, să-mi cer iertare, dacă te-am rănit. Ce aș fi putut să-ți spun? Te-am lăsat să gândești că sunt nebună, că sufăr de o tulburare greu de tratat. M-am mulțumit doar să te văd. Acum mi-e tare dor de tine!

Dedic această întâmplare adevărată tuturor celor cărora le e greu să exprime în cuvinte ceea ce simt. Lucrurile nespuse lasă răni mai adânci decât cele spuse. Vă înțeleg, neînțeleșilor!

Guest post by Adda

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Mă cheamă Marcela și port numele nenorocului

Doar săruturile adevărate sunt eterne

Totul se aflase, nu mai era nimic de făcut

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro