Omul şi cheia

Doru Dragne

2 March 2014

Doru DragneÎntr-o zi, am găsit o cheie. Nu, nu era ziua mea norocoasă. Nu există zilele mele norocoase. Iar faptul că am găsit ceva îl interpretez ca pe un rânjet al destinului, o nouă reușită de a mă deturna din drumul meu, implacabil, către nicăieri.

Nu era o cheie obișnuită. De fapt, nu semăna cu nicio cheie pe care s-o fi văzut cândva. Bine, nu pot acum să afirm că am deținut prea multe chei atât timp cât nimic din spatele vreunei uși nu mi-a aparținut vreodată. Dar, odată gasind-o, s-a creat între noi acea apartenență specială – om-obiect, destinați unul altuia și cu consecințe tehnice nebănuite. Acea cheie trebuia să deschidă ceva. Iar eu, după mult timp, aveam o misiune. Căci, găsind acel ceva care să corespundă dimensiunilor și așteptărilor cheii mele, arătam cuiva, cui oare?, că nu sunt inutil și că, în felul meu, continui să exist.

Un pas. Al doilea pas. Apoi al treilea. O succesiune întreagă de mișcări coroborau pentru a-mi conferi o direcție. Ușa, dacă despre o ușă era vorba, putea fi oriunde. Nici nu conta de unde începeam sau încotro mergeam. Nu mai eram singur. Unii oameni plimbă câini, alții cresc pești colorați. Eu aveam o cheie. Unii iubesc, alții trădează. Eu aveam o cheie. Și era importantă pentru că, după același mult timp, aveam și eu ceva. Era cheia mea.

Am căutat în întreaga lume. Am răscolit nisipul deșertului și am despicat apele, precum Moise, în încercarea mea de a pune mâna pe visul meu. Am dat stelele la o parte și am chemat ploile să spele în urma mea. Zadarnică mi-a fost încercarea. Cheia mea nu se potrivea nicăieri. Nimic din această lume nu se definea prin acceptarea singurului meu avut. Aveam impresia că, de fapt, lumea respinge nu atât cheia mea, cât pe mine… Ca și cum ar fi țipat la mine, într-un mod nonverbal, că ceea ce am găsit nu-mi aparține. Că sunt un impostor care-și asumă atribute care au aparținut de fiecare dată altora.

Dar nu m-am oprit din căutare. Nu am încetat să explorez. Dincolo de cheia mea era visul meu. Iar unii oameni sacrifică totul, chiar și pe ei înșiși, pentru a-și atinge visele. Am lăsat deoparte natura pentru că nu-mi oferea soluții. Doar alte întrebari. Am pierdut mii de ore în biblioteci uitate de timp și lume, răsfoind pagini și iluzii și convingându-mă, cu fiecare minut care trecea, că deșertăciune am în ochi și în minte și că, oriunde m-aș uita, n-aș putea vedea mai departe de limita percepțiilor mele. Că simțurile mă înșală într-un mod agresiv, iar instinctul ține să le urmeze îndeaproape. Așa că am închis ochii.

Acum pot recunoaște că am obosit căutând. Trupul nu mai răspundea la stimuli externi, iar sinapsele refuzau să se mai scurtcircuiteze. Și, în momentul în care am închis ochii, am înțeles că, în prostia mea predefinită, am lăsat deoparte exact lumea care nu ține seama de dimensiuni, de forme, de culori și spații. Și nici de oboseală. Ani întregi mi-am căutat visul oriunde în altă parte decât acolo unde ar fi trebuit să intru. În lumea viselor. Pentru că, în mod firesc, visul meu trebuia sa fie printre visele tuturor celorlalți oameni. Și exact în momentul revelației mele am văzut miliarde de oportunități, infinite soluții și căi prin care utilitatea mea își putea dovedi existența. Cheia mea putea deschide ORICE atât timp cât eu puteam accepta asta. M-am lansat printre lumini și am zburat râzând în fiecare spațiu care putea adăposti o dimensiune, dându-i orice formă și asumându-i orice atribut care să-l definească. Și am înțeles că acolo este lumea mea, că-i aparțin și că niciodată locul meu n-a fost în altă parte. Până într-o zi.

Cheia

În acea zi, fatidică zi!, mă zbenguiam printre visele celorlalți. Râdeam trufaș de fanteziile lor mărunte, de dorințele lor cabotine și cenzurate. Îi condamnam, fără să-i judec. Mă vedeam pe mine cum eram cândva, neliniștit și orb, pradă simțurilor și instinctelor. Și nu credeam, ci știam EXACT cum erau ei și unde vor ajunge. Iar ăsta era consimțământul meu moral pentru a-i eticheta așa cum se cuvine. La un moment dat, am perceput tristețe. Nu am auzit pe nimeni plângând și nu am văzut pe nimeni care să ceară ceva. Era tristețe pură și o cunoșteam prea bine. Tristețea, fără să-mi aparțină, a fost dintotdeauna a mea. Am fost curios și, urmându-mi calea, am intrat în visul unei femei. O femeie căreia îi era foame și, prizonieră propriului ei vis, nu găsea ieșirea. Între noi doi se afla o cutie de conserve, închisă. Nu o cunoșteam pe femeia aceea, dar, cumva, știam că în interiorul cutiei se află ceva ce poate completa femeia respectivă. Iar eu vedeam conserva ca pe ceva care trebuie să se deschidă, care să se asimileze tuturor celor din jurul său, oferindu-se acestora în egală măsură.

În acel moment am avut nevoie de cheia mea. Și cheia mea s-a rupt. S-a rupt iremediabil, ca o dorință care se pierde pentru totdeauna. Și, pentru că femeia nu mă vedea, am plâns. Căci am înțeles, deși tardiv, că cheia mea descuia numai fanteziile mele. Și că orice interacțiune între mine sau ea și restul oamenilor era interzisă. Și că, în felul meu prostesc de a o înțelege, am trădat-o. Ea mi-a fost destinată MIE și nimănui altcuiva. De aceea am găsit-o EU. De aceea a fost A MEA.

Acum sunt singur. Am deschis ochii. Nu mai am nimic în mână și aud cum vântul îmi șuieră pe la urechi, simt cum soarele îmi arde pielea și simt cum răcoarea nopții îmi îmbrățișează trupul. Și mai simt că sunt singur. Că fie în realitate, fie în vis, întotdeauna am fost singur…



Citiţi şi

Pe-tro-ne-la: „E foarte frumos să fii femeie”

40 de ani, al treilea divorț

Nepotrivire

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
846 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro