Am tradus din spaniolă acest text al lui Galeano pentru a-l pune la dispoziția cititorilor în limba română, spre a-l descoperi sau regăsi pe Galeano, spre a rezona sau nu cu tematica, dacă nu fierbinte, cel puțin omniprezentă, care a devenit ecologia, și nu în ultimul rând pentru plăcerea mea. Deși pare că în anumite momente textul se referă strict la realitățile latino-americane, este doar o iluzie. Dacă nu vreți să citiți tot, treceți direct la ultima frază din analiza lui Galeano: „Civilizația care confundă ceasurile cu timpul, creșterea cu dezvoltarea și mărimea cu măreția, la fel de ușor confundă natura cu peisajul, în timp ce lumea, labirint fără centru, își sfâșie propriul cer.”
Fraza numărul 1: Toți purtăm vina pentru ruinarea planetei
Sănătatea planetei e transformată în ceva dezgustător. “Suntem toți răspunzători”, sușțin vocile alarmei universale, și generalizarea absolvă: dacă suntem toți răspunzatori, atunci nu e nimeni.
Noii tehnocrați ai mediului înconjurător se înmulțesc ca iepurii. Asta e rata de natalitate cea mai mare din lume: experții care generează experți peste experți, care se ocupă cu împachetarea subiectului în celofanul ambiguității. Ei fabrică limbajul cețos al îndemnurilor la “sacrificiu comun” din declarațiile guvernamentale și din acordurile internaționale solemne, pe care nimeni nu le duce la îndeplinire. Aceste cascade de cuvinte – inundație ce amenință să se transforme într-o catastrofă ecologică de talia găurii în stratul de ozon – nu se declanșează în mod gratuit. Limbajul oficial sufocă realitatea pentru a acorda impunitate societății de consum, pe care o impune ca model în numele dezvoltării și al marilor companii care scot untul din ea. Dar statisticile stau martor. Datele ascunse în spatele vorbăriei dezvăluie că 20% din omenire comite 80% din agresiunile împotriva mediului natural, crime pe care asasinii le numesc suicid, dar umanitatea ca întreg este cea care plateste consecințele degradării solului, otrăvirii aerului, contaminării apei, dereglării climei și delapidării resurselor naturale non-renovabile. Doamna Harlem Bruntland, șefa guvernului norvegian, a admis recent că dacă cei șapte miliarde de locuitori ai planetei ar consuma la fel de mult cât țările dezvoltate din Occident, “ne-ar trebui zece planete ca a noastră pentru a le satisface toate nevoile”. O experiență imposibilă. Dar guvernanții țărilor din Sud, care promit cetățenilor lor intrarea în Lumea Întâi, pașaport magic care ne-ar face pe toți fericiți și bogați, nu numai că ar trebui dați în judecată pentru escrocherie. Nu numai că își râd de noi, nu: acești guvernanți comit delictul de a face apologia crimei. Pentru că acest sistem de viață ce se oferă drept un paradis, fondat pe exploatarea aproapelui și anihilarea naturii, este însuși cel care ne îmbolnăvește corpul, ne otrăvește sufletul și ne lasă fără Pământ.
Fraza numărul 2: E verde dacă e vopsit cu verde
Acum giganții industriei chimice își fac publicitate în nuanțe de verde, și Banca Mondială își spală imaginea repetând cuvântul „ecologie” pe fiecare pagină a rapoartelor sale și colorându-și în verde împrumuturile. “Împrumuturile noastre se acordă cu condiția respectării unor norme ambientale stricte”, clarifică președintele băncii supreme din lume. Toți suntem ecologiști, până în punctul în care vreo măsură concretă ne limitează libertatea de poluare. Când Parlamentul Uruguayului a aprobat o lege timidă de apărare a mediului, companiile care aruncă otravă în aer și putrefiază apele și-au scos repede masca verde recent cumpărată și și-au strigat adevărul în termeni ce pot fi rezumați astfel: “apărătorii naturii sunt avocați ai sărăciei, dedicați sabotării dezvoltării economice și îndepărtării investițiilor străine”. Banca Mondiala, în schimb, este principalul promotor al prosperității, dezvoltării și investițiilor străine. Poate că, pentru a reuni atâtea virtuți, Banca Mondiala va administra, împreuna cu ONU, recent-creatul Fond Mondial pentru Mediul Înconjurător. Acest impozit pe conștiința pătată va dispune de puțini bani, de 100 de ori mai puțini decât au cerut ecologiștii, pentru a finanța proiecte care nu distrug natura. Intenție ireproșabilă, concluzie inevitabilă: dacă aceste proiecte necesită un fond special, Banca admite, de fapt, că toate celelalte proiecte ale sale fac un firav favor mediului ambient. Banca se cheamă Mondială, așa cum Fondul Monetar se cheamă Internațional, dar acești frați gemeni trăiesc, taxează și decid în Washington. Cel care plătește comandă, și numeroasa tehnocrație nu scuipă niciodată în farfuria de unde mănâncă. Fiind, așa cum este, principalul creditor al așa numitei lumi a treia, Banca Mondială guvernează țările noastre captive, care plătesc serviciul datoriei externe cu 250 de mii de dolari pe minut, și le impune propria politică economică, în funcție de banul care subvenționează sau promite. Divinizarea pieței, care cumpără de fiecare dată mai puțin și plătește de fiecare dată mai prost, permite ghiftuirea cu bunătăți magice a marilor orașe din sudul lumii, drogate de religia consumului, în timp ce câmpurile se sufocă, apele care le alimentau intră în putrefacție și o crustă uscată acoperă deșerturile care au fost odată păduri.
Fraza numărul 3: Între capital și muncă, ecologia este neutră
Orice se poate spune despre Al Capone, dar era un cavaler: drăguțul de Al trimitea întotdeauna flori la priveghiurile victimelor sale… Companiile gigant ale industriei chimice, petroliere și auto au plătit bună parte din cheltuielile Eco 92. Conferința internațională care s-a ocupat, la Rio de Janeiro, de agonia planetei. Iar această conferință, supranumită Summit-ul Pământului, nu a condamnat transnaționalele care produc poluarea și trăiesc din ea, și nici măcar nu a pronunțat vreun cuvânt împotriva nelimitatei libertăți comerciale care face posibilă vânzarea de otrăvuri. În marele carnaval de la sfârșitul mileniului, până și industria chimică s-a îmbrăcat în verde. Angoasa ecologică tulbură somnul celor mai mari laboratoare din lume, care pentru a ajuta natura inventează noi culturi biotehnologice. Dar acești oameni de stiință insomniaci nu își propun să descopere plante mai rezistente la boli fără ajutor chimic, ci caută plante noi capabile să reziste la pesticidele și erbicidele produse de aceleași laboratoare unde își desfașoară ei cercetările biotehnologice. Din cei 10 mari furnizori de semințe din lume, șase fabrică pesticide (Sandoz, Ciba-Geigy, Dekalb, Pfiezer, Upjohn, Shell, ICI). Industria chimică nu are tendințe masochiste. Recuperarea planetei, sau a ceea ce a mai rămas, implică denunțarea impunității banului și libertatea umană. Ecologia neutră, care se aseamănă mai degrabă cu grădinăritul, se face complice la injustiția unei lumi unde mâncarea sănătoasă, apa curată, aerul pur și liniștea nu sunt drepturi comune ci privilegii ale celor puțini care pot plăti pentru ele. Chico Mendes, lucrător în industria cauciucului, a murit asasinat la sfârșitul lui 1988, în Amazonia braziliană, pentru că a crezut ceea ce credea: că militanța ecologistă nu poate divorța de lupta socială. Chico credea că pădurea amazoniană nu va fi salvată cât timp în Brazilia nu se face o reformă agrară. Cinci ani după crimă, inspectorii brazilieni au raportat că peste de 100 de muncitori din zone rurale mor asasinați în fiecare an în lupta pentru pământ, și au calculat că patru milioane de țărani fără ocupație pleacă la orașe, dinspre plantațiile din interior. Adaptând cifrele fiecărei țări, declarația inspectorilor brazilieni profilează întreaga Americă Latină. Marile orașe latino-americane, umflate până la refuz de invazia interminabilă a exilaților din zonle rurale, sunt un dezastru ecologic: un dezastru care nu se poate nici înțelege și nici schimba în limitele ecologiei, surdă la rumoarea socială și oarbă la angajamentul politic.
Fraza numărul 4: Natura e în afara noastră
În cele zece porunci, Dumnezeu a uitat să menționeza natura. Printre ordinele pe care ni le-a transmis de pe muntele Sinai, Domnul ar fi putut să adauge, de exemplu: “Vei onora natura din care faci parte”. Dar nu i-a dat prin cap. Acum cinci secole, cand America a fost capturată de piața mondială, civilizatia invadatoare a confundat ecologia cu idolatria. Comuniunea cu natura era un păcat. Și merita pedepsit. Conform cronicilor conquistei, indienii nomazi care foloseau scoarța copacilor ca să se îmbrace niciodată nu jupuiau întregul trunchi, pentru a nu ucide arborele, iar indienii sedentari plantau culturi diversificate și cu perioade de pauză, pentru a nu secătui pământul. Civilizația care urma să impună devastatoarele monoculturi de export nu putea să înțeleagă o cultură integrată în natură, și a confundat-o cu vocația satanistă sau ignoranța. Pentru civilizația care se autointitulează occidentală și creștină, natura era o bestie feroce care trebuia domesticită și pedepsită astfel încât să funcționeze ca o mașinărie, pusă în serviciul nostru dintotdeauna și pentru totdeauna. Natura, care e eternă, ne datora sclavie. Foarte recent, ne-am dat seama că natura obosește, ca și noi, fii ei, și am știut că, la fel ca noi, poate muri asasinată. Nu se mai vorbește de supunerea naturii, acum până și călăii ei spun că ar trebui protejată. Dar, și într-un caz, și în celălat, natură supusă sau natură protejată, ea e văzută ca fiind dincolo de noi. Civilizația care confundă ceasurile cu timpul, creșterea cu dezvoltarea și mărimea cu măreția, la fel de ușor confundă natura cu peisajul, în timp ce lumea, labirint fără centru, își sfâșie propriul cer.
Eduardo Germán María Hughes Galeano (Montevideo, 03 septembrie 1940), cunoscut sub numele de Eduardo Galeano: scriitor şi jurnalist uruguayan, câştigător al premiului StigDagerman în 2010. Este considerat unul dintre cei mai proeminenţi scriitori ai literaturii latino-americane. Cărţile sale cele mai faimoase, „Memoria Focului” (1986) şi „Venele deschise ale Americii Latine” (1971), au fost traduse în peste douăzeci de limbi. Lucrările sale transcend genurile ortodoxe, combinând monografia, ficţiunea, jurnalismul, analiza politică şi istoria. Neagă ca ar fi un istoric: „Sunt un scriitor care ar dori să contribuie la salvarea memoriei sechestrate a Americii, dar mai ales a Americii Latine, pământ dispreţuit şi drag.”
Citiţi şi
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Post-sapienșii în epoca post-adevărului
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
