Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Poate o chema Smaranda

26 June 2019

Bucureşti, amiază. Pe o tarabă, lângă Piaţa Amzei, un morman de căpşune, asemenea unui burdihan imens, se lăfăie cu neruşinare la soare. Miros de vară. Şi de bujori. Am sandale noi. Maro, din piele, cu toc şi floare mare, care lasă să mi se vadă unghiile vopsite în verde, gratuit, de chichi, doar ca să mi se asorteze cu tricoul.

Merg repede, cu capul întors înspre vitrinele de pe margine. Pentru o secundă oscilez între căpşune şi o rochie. Aleg până la urmă nişte bujori. Să vă trăiască, zice moşul din spatele unei găleţi ce dă pe dinafară de atâta roz şi alb în floare. Sunt pentru mine, zic, şi pentru o clipă îmi pare rău că nu am ales căpşunele sau că nu mă cheamă Sânziana. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, mi-ar fi plăcut mai mult Smaranda. Pare un nume dintr-o bucată. Al meu e din două. Fără liniuţă, dar spus ani de zile dintr-o suflare, ca şi cum literele s-ar fi lipit unele de altele. Ioana Maria, Ioanamaria. Dacă mai pui şi numele de familie, poţi deja să cânţi pe el. Ai mei mă strigă Ioana. Acum, doar mama îmi mai spune numele legat, ca şi cum prin spaţiul dintre litere s-ar putea pierde poveşti preţioase de familie.

Mormanul de căpşune a rămas în urmă, ca şi rochia din vitrină. Pe stradă, perechi de ochi cu gene rimelate se uită când la bujorii din mâna mea, când la unghiile cele verzi. Doar ochii rimelaţi. Dacă aş fi luat căpşuni, poate s-ar fi uitat şi vreun bărbat. Sau măcar un copil. Dar aşa…

O văd puţin mai încolo, drept în faţa mea. Puţin adusă de spate, cu picioarele înfipte în nişte sandale decupate, cu mersul sigur al celor care de ani de zile încalţă aceiaşi pantofi şi bat aceleaşi drumuri, şi cu o rochie atât de galbenă încât părea ruptă direct dintr-o zi de vară. O rochie cu poveste, îmi spun. Probabil că a văzut-o pe vremuri, într-o vitrină din Place de Vosges sau de pe Rivoli. Probabil că l-a luat de braţ şi a întors spre el privirea aia cu gene rimelate, şi-a muşcat un pic buza de jos cât să-l facă să i-o cumpere. Sau probabil că nu a fost deloc aşa. Probabil că i-a adus-o vreo vecină de la ajutoare, imediat după revoluţie. Grăbesc pasul, o ating fără să vreau cu bujorii şi, din spatele ochelarilor de soare, îi văd ridurile şi genele rimelate care încă se zbat ca nişte păsări ce nu vor să accepte că nu vor mai zbura niciodată.

La colţ cu Calea Victoriei, doi turişti tembeli cu pantaloni scurţi şi nasurile arse de soare, fotografiază un balcon de secol trecut ce-şi varsă pe asfalt bucăţi de tencuială. Câţiva metri mai încolo, un cuplu de biciclişti cu pălării de paie şi ţinută retro pedalează molcom împotriva curentului. Sunt atât de singuri pe banda lor, că parcă oraşul însuşi le-ar fi construit un loc numai pentru ei, ca oricine să poate să-i vadă cât sunt de frumoşi cu pălăriile lor de paie şi cu hainele lor retro.

Citiţi şi Bună seara, bună seara şi pornim!

Traversez. Sandalele încep să mă bată, iar bujorii să se deschidă. Asfaltul se încălzeşte din ce în ce mai tare şi ziua înaintează în vară. De peste drum, o văd cum vine către mine, târând după ea o valiză. Nici copil, dar nici încă femeie, cu părul în ochi şi haine lălâi, purtând în spate o cutie de chitară cu trufia celei care nu a învăţat încă să bată din gene pentru că nu are nevoie. Merge apăsat în ritmul roţilor de valiză, ignorând complet vitrinele, turiştii şi pălăriile lor, mormanele de căpşune, bicicliştii cu haine retro, unghiile mele verzi sau bujorii ce au plesnit de căldură. Şi din valiză, dintr-un buzunar cu fermoar deschis, scoate capul un buchet de maci. O pată de culoare într-un Bucureşti surprins de amiază. O zi dintr-o bucată, cu o fată care poate că se numea Smaranda.

Pe Ioana o găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Vara, până și tristețile par mai luminoase

Vacanța de vară era la țară – Gâștele

Cum l-am cunoscut pe Constantin Noica

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
218 views

Your tuppence

  1. Când plec eu în vacanță - Catchy / 4 July 2019 13:47

    […] Citiţi şi Poate o chema Smaranda […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro