Romain Gary și Jean Seberg, o iubire tumultuoasă. O moartea nefirească. A ei, prima, avea 40 de ani, a lui, anul următor (la 66). Fără legătură, a lăsat el scris. Erau despărțiți de zece ani. Dar ce încredere să ai într-un bărbat care are o asemenea grijă înainte de a-și lua zilele?
În septembrie 1979, pe o stradă de obicei aglomerată din Paris, cineva a sesizat mirosul greu care ieşea dintr-o mașină plină de noroi și frunze. Poliţia a descoperit cadavrul unei femei încă tinere care s-a dovedit a fi al celebrei actriţe franco-americane Jean Seberg cunoscută din filmele lui Otto Preminger – Ioana d’Arc, în 1957 și ”Bonjour tristesse” după best-sellerul scriitoarei Francoise Sagan, în 1958. A urmat ” À bout de souffle‘ cu Jean-Paul Belmondo, film fanion al Noului Val, în regia lui Jean Luc Godard. Francois Truffaut a spus despre ea atunci că „este cea mai bună actriță de cinema din Europa”. Cariera ei era lansată, frumusețea ei se impune și pariziencele se tund băiețește.
Jean Seberg (1938-79) – fața liberă a melancoliei franceze
Născută în Iowa, crescută în mijlocul Americii profunde, Jean Seberg avea o fragilitate magnetică, o frumusețe inteligentă, tulburătoare. Avea doar 18 ani când Otto Preminger o distribuie în rolul Ioanei d’Arc. Era o necunoscută, dar ardea pe ecran. A urmat Bonjour Tristesse și apoi À bout de souffle, filmul care a transformat-o într-o icoană a Noului Val francez. Cu tunsoarea băiețească și privirea de femeie care a trăit deja totul, Seberg devine o emblemă a cinematografiei europene — deși era americancă.
Dar viața ei reală n-a fost niciodată la înălțimea legendelor pe care le întruchipa. A fost supravegheată de FBI din cauza susținerii pentru mișcarea Black Panthers, iar această hărțuire sistematică, care i-a distrus reputația și echilibrul psihic, a fost confirmată oficial abia după moartea sa. Când a fost găsită, Jean era moartă de 11 zile. Dezbrăcată și învelită într-o pătură, pe bancheta din spate, cu o sticlă goală de whisky alături și un bilet de adio. End of story.
Jean Seberg era o femeie lucidă și vulnerabilă. A trăit iubiri dramatice, s-a implicat politic, a pierdut un copil, a fost demonizată public, s-a luptat cu depresia. Nu a fost o victimă pasivă, dar nici nu a găsit locul în care să fie întreagă. Poate că această imposibilitate de a aparține a fost marele ei rol. Ultimul.
S-a căsătorit prima dată cu un avocat, apoi, în 1961, cu scriitorul Romain Gary, mai mare cu 24 de ani, un scriitor maiestuos de romantic. Care scria așa:
“Bineînțeles că nu poți fi fericit singur. Nu poți fi cu adevărat fericit decât cu o femeie în brațele tale.” Le grand vestiaire
“Întotdeauna am fost sensibil mai degrabă la femeile drăguțe decât la cele frumoase. Femeile frumoase par mereu că nu au nevoie de nimeni.”
“Nu este suficient să fii nefericit separat pentru a fi fericiți împreună.” Clair de femme
Deși diferența de vârstă dintre ei era de 24 de ani, începuturile relației dintre Jean Seberg și Romain Gary au fost pline de admirație și efervescență.
El, diplomat și scriitor consacrat, ea, actriță rebelă și adorată de Noul Val, se întâlniseră la Los Angeles, unde el era consul al Franței. S-au căsătorit în 1962, an în care s-a născut și fiul lor, Alexandre Diego, și, pentru o vreme, au părut uniți de o tandrețe excentrică, de pasiunea comună pentru literatură și cauze idealiste. Dar echilibrul fragil s-a fisurat pe fondul instabilității emoționale a lui Jean și al geloziei profesionale a lui Gary.
În 1968, Seberg a inițiat divorțul, dar despărțirea a fost una lungă și ambiguă, în care ei au continuat să se vadă și să-și influențeze reciproc viețile.
Un moment tragic a marcat relația: în august 1970, Seberg a născut prematur o fetiță, Nina, care a murit după doar două zile. Evenimentul a fost umbrit de o campanie de discreditare orchestrată de FBI, care a lansat în presă zvonul că tatăl copilului era un activist de culoare, nu Romain Gary. Devastată de calomnie, Jean a arătat corpul fără viață al fiicei sale jurnaliștilor, ca să dovedească rasa copilului. A urmat un proces împotriva revistei Newsweek și o despăgubire, dar rana era deja adâncă.
Dragostea lor se consumase într-un cerc de durere, iar despărțirea reală avea să fie definitivă abia în anii ’70. Moartea ei, în 1979, și sinuciderea lui, un an mai târziu, au fost ultimele pagini ale unei povești cu final amar, în care iubirea n-a fost destul.
***
Romain Gary a studiat dreptul la Paris, a fost pilot în al ll-lea război mondial. A luptat cu bravură de partea forţelor generalului De Gaulle. Primul său roman apare în 1945. Intră în diplomaţie. Este numit consul la Los Angeles, unde cunoaşte lumea Hollywoodului. În 1956, cîştigă premiul Goncourt pentru romanul “Les racines du ciel”. În anii ’60, cariera sa literară bate pasul pe loc. Dorește să o ia de la capăt și inventează un autor fictiv – Emile Ajar – sub numele căruia publică patru romane. Și în 1975 câştigă din nou premiul Gouncourt, fără ca cineva să știe că el se ascundea sub acel pseudonim. Devine astfel singurul scriitor care a luat prestigiosul Goncourt de două ori. Va recunoaște în scrisoarea de adio că el a fost Emile Ajar. Și că moartea lui nu are legătură cu moartea lui Jean. A comis gestul fatal pentru că nu mai putea să scrie. L-o fi crezut cineva?
Alexandre Diego Gary a crescut în afara lumii mediatice. A gestionat discreția familiei, s-a stabilit în Spania, unde a deschis o librărie‑cafenea și a creat o lucrare muzicală personală (Les Testaments De Mon Sommeil) în care retrăiește, cu melancolie, ecourile unor vieți celebre dispărute. Povestea lui Diego este una a retragerii conștiente, a gestului tacit de a purta un nume important cu discreție și responsabilitate.
Citiţi şi
„Tromperie” – Înșelătoria ca artă a intimității
Audrey și Hubert – o prietenie de-o viață
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
