A fost o vreme în care pătrundeam adânc în măruntaiele sacre ale oamenilor. Eram ferm convins că prietenia sfântă şi iubirea tainică se înfiinţează pe sacralitatea sincerităţii absolute. Dar nici Dumnezeu nu este sincer până la capăt cu oamenii: cenzura transcendentală ne protejează de adevăruri pe care nu le-am putea îndura.
La fel şi în iubire: trebuie să existe o cenzură transpersonală, o filtrare a gândurilor pe care le împărtăşim celuilalt. Sinceritatea totală în iubeală nu este ecologică. Majoritatea oamenilor nu sunt în stare să facă faţă spovedaniilor – nici referitor la trecutul nostru, nici cu privire la multe din stările noastre nezâmbitoare, cu atât mai puţin în ceea ce-i priveşte pe ei, pe adoraţi. În genere, oamenii vor să fie protejaţi în ceea ce priveşte adevărurile dureroase ale fiinţei lor, să fie mângâiaţi pe suflet sau de-a dreptul adulaţi, ridicaţi în slăvi sau cel puţin feriţi de bezna suferinţelor noastre. „Eşti cea mai frumoasă femeie din lume”. „Eşti cel mai deştept bărbat din univers”. „Sunt fericit, nu am nicio nelinişte metafizică, bucuria pe care mi-o provoacă fiinţarea ta alături de mine este mai puternică decât depresia războiului kosovar” şi aşa mai la vale.
Hai seek teare. Ar fi de bun simţ să ne adresăm unii altora complimente adevărate, reale, care corespund personalităţii celui complimentat. Eu unul sunt îndeajuns de socratic încât să mă cunosc pe mine însumi şi să îmi dau seama când un compliment ce-mi este adresat, ca o scrisoare recomandată, este scos din ţâţâni.
Am practicat mult timp sinceritatea ca armă. Asumând gânduri care destabilizau confortul psihic al interlocutorilor. Nu menajam pe nimeni, dar nici nu eram menajat. Singura cenzură: argumentum ad personam. Fără atacuri la persoană. Numai duel cognitiv. În timp, mi-am dat seama de inutilitatea confruntării de idei şi, mai ales, de riscul de a rămâne fără prieteni. E bine să-i laşi pe oameni în plata convingerilor lor despre existenţă. Oricum, niciunul dintre noi nu avem dreptate în marea majoritate a subiectelor pe care le abordăm sau avem – ca să mă adresez teoriei gândirii pozitive – dreptate numai parţial (din perspectivă, cum ar spune filosofii).
O vreme îndelungată am avut credinţa – proastă – că sinceritatea în iubire este dovada supremă a preţuirii omului iubit. Greşit. Sinceritatea parţială este perfectă, sinceritatea totală este o eroare periculoasă. Cu atât mai mult atunci când vine vorba despre lucruri care stau la temelia stimei de sine a persoanei iubite. Eşti cea mai frumoasă, eşti cea mai deşteaptă, ai sânii cei mai visători, ai părinţii cei mai părinţi din lume, constituie premise bune pentru începutul şi perpetuarea unei relaţii senine între doi oameni. Tristuţ este realitatea că, de multe ori, bărbaţii fac complimente pentru a ajunge în pat, dar e mai bine să ne păstrăm senini.
De la o vreme fac scufundări în tăcere. Îmi iau cu mine costumul de scafandru şi plonjez în neglăsuire. Iar atunci când este totuşi necesar să mă vorbesc, mă străduiesc să îmi lustruiesc gândurile, pentru a se strecura delikat în personalitatea celuilalt. Asta nu înseamnă că mint. În niciun caz. Sunt, ca să zicem aşa, mai prudent în folosirea cuvintelor. Am pierdut câţiva prieteni şi o iubire din pricina unor cuvinte ne-potrivite. Sunt sigur că dacă aş fi asumat alte verbe, aceste relaţii nu ar fi sucombat. Dau un exemplu stupid: nu spui niciodată iubirii că are sânii mici. Sau dacă totuşi o faci, procedează în aşa fel încât să reiasă că lucrul în sine este o calitate, iar nu un defect. Şi nu te da mare cu scăderile tale intelectuale – nu stai de vorbă cu Socrate!
Din pricina sincerităţii, am reuşit să-mi evacuez tatăl din existenţă. Teoretic, părinţii noştri sunt oamenii faţă de care ar trebui să practicăm religia adevărului total. Dar acum cred că şi ei au propriile lor tristeţi, nu are rost să le arătăm partea întunecată a personalităţii noastre.
Probabil că singurul dialog care este în totalitate sincer este cel derulat cu zeul privat. În discuţia cu Hristos eu, unul, nu am a mă ascunde. Şi, ceea ce este esenţial, iubirea Lui este singura din universul ăsta gonflabil care nu este condiţionată de tot soiul de standarde de performanţă pe care trebuie să le respect. La oameni e taman pe dos.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
