Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Profa

5 May 2018

Marietta Dobrin-Frumoasă, extraordinară și minunată mamă, dacă ieși, poți să dai o fugă până la mine la liceu să-mi aduci cadoul pentru Virginia, ăla pe care l-am uitat pe pupitrul meu?

Când are oareș’ce interes, pentru fie-mea, eu sunt toate aceste cuvintele minunate, când nu are, primează apelativul „cucoană”.

Mă prezint, așadar, în recreația mare cu obiectul solicitat de către juna familiei și, în timp ce aștept, îmi arunc privirea peste holul imens unde secretariatul și una dintre cancelarii își au sediul. Hoarde de adolescenți gălăgioși care aleargă spre bufet, cu predilecție băieți, și se întorc cu jumătăți de franzelă pline ochi cu brânză, prosciutto, salam sau șnițel din care înfulecă în grabă.

Fetele, în grupuri de trei-patru, șușotesc la pas lent, uneori gesticulează sau izbucnesc în hohote de râs tânăr, sănătos, poate fără griji sau, din contră, plin ochi de teamă, neîncredere, așteptări și speranțe. Alții repetă nu știu ce lecții, un grup de băieți discută despre problema nerezolvată la teza de mate, eu zâmbesc și-mi amintesc anii mei de liceu.

N-aveam bufet, poate cei mai norocoși își luau de acasă sandviciuri sleite iarna și lipicioase vara, un fruct sau eugenii, dulciurile cele mai frecvente în anii ’80. Nu eram așa gălăgioși, dar nici așa expansivi, liberi, deschiși, formam bisericuțe cuminți și respectuoase pe holurile școlilor și așteptam cu aceeași înfrigurare, teamă sau plăcere orele de curs, aveam uniforme și nu îndrăznea nimeni să se machieze sau să-și coloreze unghiile cu ojă.

Cancelaria e cu ușa deschisă și, când se mai ivește câte un prof pe coridor, se aude un cor de „buongiorno, prof”. Iese o profesoară micuță, firavă, doi ochi negri adânciți în orbitele încercuite de un blue-indigo, părul prins într-o coadă care-i dă un aer adolescentin, adidași, blugi și o cămașă bleu cu mâneci lungi. Zâmbește și toată suflarea se oprește în jurul ei, iar cei mai departe de zonă alergă nebuni spre ea.

profesoara

-Prof, v-ați întors? Ce mai faceți? V-am simțit lipsa, ce mă bucur să vă văd, ce mișto că v-ați întors, prof, că am insuficient la latină, veniți cu noi la o pizza sâmbătă la prânz, după ore?…

Nu mai pridideau elevii cu întrebările, manifestările de bucurie și afecțiune că se întorsese la școală profa lor. Ea îi răsplătea cu zâmbete, îmbrățișări, întrebări și răspunsuri: da, sunt mai bine acum, v-ați comportat bine?, nu m-ați făcut de râs cu înlocuitoarea mea? Tu, Marco, te-ai mai cumințit, ești mai atent, ai mai uitat ghiozdanul la școală, în metrou, acasă?

Colegii lui Marco îi răspund în cor:

-Prof, acum e și mai rău, ghiozdanul nici nu-l mai aduce la școala, vine cu caietele în coșulețul de la bicicletă. De cărți, nici vorbă. Râd și-l îmbrâncesc pe băiat.

-Prof, eu am totul în computer, și, râzând, își bate cu degetul tâmpla stângă.

-Tu, Viola, cum ești? o întreabă pe o fată slăbuță și timidă, care roșește toată când simte atâția ochi care o privesc. Dacă vrei, putem să mâncăm un sandici împreună, când termini orele, mi-ar plăcea să stăm de vorba, să-mi povestești.

Fata se bâlbâie toată, dar ea-i face cu ochiul și-i zâmbește și umerii tineri se relaxează și, în ochii timizi, înflorește un surâs.

-Prof, cum vă merge viața?, se aude o voce gâfâită și posesorul ei pune o frână sonoră pe pardoseală.

-S-ar putea și mai bine, măi, Kierkegaard, zice ea râzând, dar ca să nu supărăm zeii, Universul, nu ne lamentăm.

-Așa vă vreau, prof, puternică, încăpățânată, biruitoare.

Toți râd, un pic forțat, și profa se emoționează.

-Să nu vă irosiți! Vă rog eu să nu vă irosiți, să îndrăzniți, să fiți încăpățânați, liberi, independenți, să nu vă fie teamă să greșiți, să încercați și dacă o fi să cădeți, să o luați de la capăt. Și, să nu vă fie teamă să scoateți de aici, și-și pune palma larg deschisă pe pieptul firav, toate emoțiile și toate preocupările, măcar în scris să o faceți, că anii ăștia tineri sunt, de cele mai multe ori, izvor de regrete și păreri de rău pentru cei care nu mai sunt tineri. Și nu se mai întorc, asta e cel mai trist, că anii ăștia nu se mai întorc. Toți tac și profa zâmbește amar.

Sună clopoțelul, elevii se grăbesc să o îmbrățișeze pe prof și să-i amintească să treacă pe la ei, chiar dacă nu au ore cu ea în ziua aceea, și-i reînnoiesc invitația la pizza.

Fie-mea, care între timp venise să-și ia pachetul, mă informează: e foarte mișto, tipa, aaa, profesoara.

În timp ce ies din școală, o aud pe profa: cât mi-ați lipsit, dragii mei!

Nu știu dacă a zâmbit, dar cred că da, era toată un zâmbet, făptura asta, iubită de cele mai schimbătoare, intransigente, nemulțumite și critice persoane, dar și cele mai sincere și spontane: elevii.

Mi-am amintit că, acum vreo doi ani, am citit într-un ziar italienesc despre o fostă profesoară care, la vârsta de 102 ani, încă dădea meditații la greacă și latină, și niciodată nu a luat bani de la elevii săi, o făcea doar din dorința de a-i ajuta și din plăcere. Toți o adorau pentru că era un izvor de înțelepciune, o bibliotecă ambulantă, dar și glumeață și foarte apropiată de cei tineri.

Probabil, medicii de la spitalul din Novara au fost animați de aceeași dorință de a-i ajuta pe cei în nevoie, când au decis ca, odată ieșiți la pensie, să se adune într-o structură și să ofere vizite gratuite celor care au probleme medicale și nu-și permit o vizită urgentă privată.

Oameni care sfințesc locul, oameni pentru care drumul prin viață nu e doar o trecere, ci urme permanente sau poate salvatoare în viețile altor oameni.

Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Aveam senzația că am ajuns în rai, fără să fi fost nevoie ca, mai întâi, să mor

Vreau răsfăţ din partea unui stăpân de calitate

Anatomia unei dureri

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,246 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro