Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Puțin îmi pasă că trăiesc într-o capitală adulată de toată planeta

3 July 2019

Aici nu mă mai simt acasă. Nu m am simțit de la bun început. Am aterizat pe aripile vieții și m-am amăgit cu gândul că mi-am găsit casa. Am făcut tot ce mi a stat în putință să fac o casă. Pe la toate adresele pe unde am stat. Aici.

Nu doream, adică doream din fragedă copilărie, să plec din țara unde m-am născut, pentru că era prea multă suferință acolo. Prea multă îngrădire, prea mare lipsă de libertate. Pentru mine și ai mei. Mulți alții se simțeau bine. Noi nu.

Am avut prima șansă să plec alături de primul consort și s-a împotrivit familia mea, bruma care îmi rămăsese, bruma care m-a crescut.

Mi se inoculase de la naștere, cred, un simț al datoriei atât de absurd, încât l-am purtat cu mine și-l port și acum. În concluzie, ca sa nu-i “părăsesc” pe ai mei, am divorțat. El și-a întins aripile şi a zburat unde dorea, eu am rămas în urmă. Din simțul datoriei.

După niște ani, m-am măritat din nou,  la fel de spontan ca și prima oară. Copilă fiind, nu am împărtăşit visurile de mireasă cu voal și prințul Făt-Frumos cu sula-n coaste. M-am măritat când am fost cerută. Și când am acceptat. Cerută am fost de mai mult de două ori și cine știe ce mai urmează…

Puțin îmi pasă că trăiesc într-o capitală adulată de toată planeta. Nu mă mai simt aici acasă. Nu m-am simțit niciodată. Eram ca o turistă entuziastă, înflăcărată de dragoste și de iluzia unei vieți noi într-o căsnicie perfectă. Am dat și am luptat și am muncit cât m-au ținut puterile să fac dintr-o house a home. Am rămas cu ochii-n soare.

Citiţi şi Nu au crezut că o să plec, nimeni n-a crezut

Cândva, ACASĂ, când mă trezeam pe la 6 dimineața ca să mă pregătesc de mers la școală, dădeam drumul la radio. Acel radio de modă veche, cu tranzistori,  cu două butoane în stânga și în dreapta, volum și canale. Acoperite cu pâslă. Și-mi doream să mă trezesc auzind știri într-o limbă străină. De preferință, engleza. Am realizat acest vis. Cu multe sacrificii. Făcute de bună voie, e drept, de obligat nu m-a obligat nimeni. Am auzit multe posturi de radio în multe limbi. Doar că, după atâția ani, nu mai sunt acasă.

E de bine, e de rău? De bine, sper.

Guest post by Daffodil

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cum am ajuns să urăsc sărbătorile

O poveste terapeutică

Rușine cu voi!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro