Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

N-au crezut că o să plec, nimeni n-a crezut

1 April 2019

Nici colegii, nici șeful trupei în care cântasem câțiva ani şi cu care fusesem în Italia de două ori.

Veneau aşa-ziși manageri în România, după ‘89, în căutare de artişti. Promițând marea cu sarea, contracte nevisate vreodată de noi, mai ales cei care nu plecaseră încă în perioada comunistă.

Audiții peste audiții, prezentări, costume de scenă, instrumente, repetiții. Speram cu toţii…

Aşa a apărut şi o finlandeză, umflată ca o balenă, urâtă cu spume, tunsă aproape zero, care a pus ochii pe trupa noastră.

Pe scurt, șeful trupei a bătut din palme și a decis că mergem pe mâna “balenei”.

În așteptarea unei vize, am fost toţi “obligaţi” să ne predăm paşapoartele, alea verzi, românești. De modă veche. Ca niște tâmpiți, le-am predat. Toată trupa. Cinci persoane, în mâna ei! Literalmente!

Ceea ce era ilegal dintr-o mie de privinţe, dar la începutul anilor ‘90 s-au petrecut atâtea lucruri ilegale încât…

Între timp, apăruse un alt manager, din Germania, român la origine, care ne promisese același lucru. Doar că el nu ne-a sechestrat actele precum finlandeza.

Într-o bună zi, acesta mi-a vorbit personal, fără șeful de orchestră, zicând că are nevoie de mine pentru trupa lui din Germania, cu care urma să facă în curând un turneu de croazieră. Şi că restul colegilor,  adică trupa, va veni după.

Am acceptat fără să mă gândesc de două ori. Urma să plecăm cu mașina lui în câteva zile, din București spre Koln. Era o singură problema: nu eram în posesia pașaportului personal, deoarece îl sechestrase șeful de trupa. Un nazist, de fapt.

Desigur, plecam în secret, nimeni din trupă nu știa, mai ales că nu mi s-ar fi dat voie, nu se puteau lipsi de mine. Eram artera muzicală, pe care se baza trupa în anii de colaborare.

Aveam o clapă Yamaha de doar câteva octave, achiziționată din Italia. Una de care acum nici măcar un copil nu s-ar atinge, dacă ar mai exista asemenea instrumente. Acum, acelaşi instrument poate fi cumpărat la preţ de jucării în orice magazin. Însă, pe atunci, îmi făceam treaba cu el. Cu brio.

Citiţi şi Crezuse în utopia libertăţii, dar a rămas văduvă şi cu datorii

Pare un vis sau o poveste din viaţa altcuiva acum, totuși asta s-a întâmplat.

Impresarul român din Köln, știind situația, a rezolvat-o simplu. Ne-am dus în strada Nicolae Iorga, la secția Pașapoarte, l-am declarat pe al meu pierdut și am primit unul nou.

În ultima seară, în ajunul plecării mele, încă mai cântam cu trupa. Mă şi văd în restaurantul de la ultimul etaj al hotelului Intercontinental.

I-am spus atunci șefului de trupă, nazistului, că trebuie să-mi iau clapa acasă pentru niște proiecte muzicale private. Mi-a râs în nas, pentru că bănuia ceva, deși nu era sigur. După părerea sa de nazist, instrumentele erau proprietatea “trupei “! Deşi erau achiziţionate de către fiecare pe cont propriu, bineînțeles ! Era sigur că nu pot părăsi țara şi trupa, din moment ce pașaportul era în pumnii “balenei”.

Și uite asa am plecat. Cu o bocceluţă și clapa Yamaha învelită într-o pătură. Bocceluţa era de fapt o valijoară elegantă, în care pusesem cele necesare pentru… o călătorie în necunoscut.

Nu am privit înapoi nici o clipă, grație acestui domn, care m-a scos. Am ajuns la Köln după o noapte petrecută într-un mic hotel din Szeged. Și apoi am făcut turneele de croazieră, după care am poposit în Olanda.

Nu, nu am avut nici o relație intimă cu acest domn, aşa cum s-ar gândi oricine. De asta precizez. Însă m-a găzduit o perioada în casa lui. Scriam partituri pe marginea micii piscine pe care o avea. M-am împrietenit cu fiica și fosta lui soție, cu care m-am regăsit recent și suntem în legătură.

Așa merge în viață. Plecând cu o bocceluţă şi o clapă veche sub braţ. Deschisă la tot ce poate oferi lumea.

Guest post by Daffodil

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Living Museum of Communism – dormi și mănânci ca în comunism

Femeia de 57 de ani

Doamne, nu mă lăsa să mor în fiecare zi câte puţin, trage odată cablul din priză!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
560 views

Your tuppence

  1. Puțin îmi pasă că trăiesc într-o capitală adulată de toată planeta - Catchy / 3 July 2019 5:22

    […] Citiţi şi Nu au crezut că o să plec, nimeni n-a crezut […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro