Toate epocile îşi au idealurile de frumuseţe. Vestimentaţia şi accesoriile sunt doar un artificiu atunci când vine vorba de a atinge perfecţiunea, oricare i-ar fi standardele. În competiţie cu ea, o femeie poate folosi toate armele de care dispune pentru a supune cel mai puternic duşman: propriul corp. Corsetul este unul dintre mijloace. Sau, altfel spus, este un instrument atunci când mijlocul subţire devine scopul principal.
Îmi amintesc că făceam exerciţii pentru talie acum câţiva ani. Purtam o „cingătoare”, o banală cârpă lată de două palme, metodă despre care citisem într-o carte de gimnastică la domiciliu. Senzaţia nu era neplăcută, dar nu purtam accesoriul mai mult de o oră pe zi, pe durata antrenamentului. Tocmai de aceea, pot să mă pun în pielea femeilor care descriu cât de plăcut este ca, după o zi întreagă de purtat un corset, să se simtă mai uşoare şi dornice să renunţe pentru totdeauna la porţiile în plus de cartofi prăjiţi. Dar, dincolo de satisfacţia de moment, corsetul nu este un accesoriu cu care să te poţi lega la cap dacă nu te doare, cum s-ar spune.
Fără îndoială, talia captează atât interesul femeilor, cât şi al bărbaţilor, şi nu de ieri-de azi. La rândul lor, oamenii de ştiinţă au acordat o importanţă deosebită studiului corpului uman. S-a descoperit astfel că raportul dintre şolduri şi talie poate oferi indicii nu doar asupra atractivităţii, ci şi asupra stării de sănătate. În privinţa frumuseţii, s-a constatat că reprezentările feminine ale Antichităţii şi starurile zilelor noastre, considerate idealuri de frumuseţe, au un raport (care se calculează împărţind circumferinţa taliei la cea a şoldurilor) de 0,6-0,7. Sophia Loren, Marilyn Monroe şi Elizabeth Taylor sunt câteva dintre exemplele care „respectă regula”. Cât despre starea de sănătate, un studiu al Institutului Naţional al Diabetului şi Afecţiunilor Renale din SUA a confirmat în urmă cu câţiva ani că acest raport talie-şolduri poate fi un bun indicator pentru predispoziţia la boli cardiovasculare, diabet şi obezitate, ultima fiind indicată de un raport mai mare de 0,8 la femei şi 1,0 la bărbaţi. Dar se pare că socoteala din tablouri şi laboratoare nu se potriveşte cu cea din târg. Circumferinţa medie a taliei a crescut în ultima jumătate de secol. În Marea Britanie de exemplu, s-a înregistrat în 2001 o valoare medie a taliei femeilor de 86 de centimetri, comparativ cu 71 de centimetri în 1950. E de mirare aşadar că femeile visează la o talie de viespe, la fel cum visează la o musculatură fermă, dinţi perfecţi, piele netedă şi păr bogat?
Dita von Teese e unul dintre exemplele de femei care au ales un stil de viaţă şi îl urmează cu sfinţenie şi, spune ea, cu plăcere. Dita este adeptă încă de când era adolescentă a stilului vintage-pin-up, pe care îl aborda pe atunci pentru că nu avea bani de haine noi. Practică tight-lacing-ul de la 18 ani şi acum, la 40, are o talie care ajunge, când corsetul e strâns, la 40 de centimetri în circumferinţă. Dar Dita spune că a purta un corset este la fel de “dureros” ca a purta pantofi cu tocuri înalte. Ani de zile a purtat corset aproape 24 de ore din 24, dar astăzi găseşte de cuviinţă să o mai facă doar în spectacole şi la apariţii publice şi îşi menţine forma fizică prin Pilates şi balet. Nu e obsedată de dimensiunea taliei, singurul standard fiind unul simplu: dacă arată şi se simte bine, e tot ce contează.
Povestea Ditei e chiar interesantă. (update 2025)
Pe numele ei adevărat Heather Renée Sweet, născută pe 28 septembrie 1972 în Michigan, Dita Von Teese a pornit dintr-o copilărie aparent banală. Fetița timidă, fascinată de filmele vechi de la Hollywood și de garderobele retro ale mamei, și-a creat un univers interior în care străluceau siluetele lui Marlene Dietrich sau Rita Hayworth.
În anii ’90, a început să lucreze ca dansatoare de burlesque, reinventând un gen care părea uitat. Dar nu era un simplu act nostalgic: Dita a transformat scena într-un spectacol de artă totală, cu costume haute couture, decoruri teatrale și coregrafii care au readus burlescul în atenția lumii. Întotdeauna perfect coafată, cu buze roșii și siluetă sculptată în corsete, și-a păstrat imaginea ca pe o operă vie, fără fisuri între femeia de pe scenă și cea din afara reflectoarelor. În 2006, titlul de World’s Queen of Burlesque, primit la Festivalul de Burlesque din Las Vegas, i-a consacrat statutul de regină a genului.
Deși i s-au făcut propuneri de a intra în lumea filmului, Dita a refuzat să devină actriță de Hollywood, preferând să-și păstreze controlul asupra propriei legende. A acceptat doar câteva roluri speciale, în producții independente – cum ar fi Gala Dalí în The Death of Salvador Dalí (2005) – și apariții în videoclipuri muzicale, printre care „mOBSCENE” de Marilyn Manson și „Up in the Air” de Thirty Seconds to Mars. A publicat și volume de memorii și estetică personală, între care Burlesque and the Art of the Teese (2006) și Your Beauty Mark (2015).
Capitolul cel mai comentat al vieții ei private a fost căsătoria cu Marilyn Manson (2005–2007). Cei doi au format un cuplu spectaculos, dar relația s-a destrămat repede, iar Dita a mărturisit ulterior că divorțul i-a adus eliberarea. După aceea, și-a păstrat relațiile departe de tabloide, preferând discreția. Nu are copii și a spus deschis că este o alegere personală. Prietenii o descriu ca fiind surprinzător de disciplinată: nu fumează, nu bea, nu frecventează petrecerile mondene. În viața de zi cu zi, colecționează modă vintage, parfumuri rare și își cultivă pasiunea pentru grădinărit – un contrast fascinant cu spectacolele fastuoase de pe scenă.
Aparițiile în reviste de modă, colaborările cu designeri și lansările de parfumuri și colecții de lenjerie au transformat-o într-un fenomen global. Într-o epocă a imaginii instantanee și schimbătoare, Dita Von Teese a devenit cult tocmai prin consecvența cu care și-a construit persona glamour, aproape cinematografică.
Astăzi, la 53 de ani, continuă să urce pe scenă, să facă turnee cu spectacolele sale fastuoase – cum este NOCTURNELLE –, să își extindă brandul personal și să inspire femeile din întreaga lume cu mesajul că feminitatea poate fi în același timp putere, disciplină și artă. Dita Von Teese nu s-a mulțumit să fie o artistă de burlesque – și-a inventat propria legendă, una care dăinuie.
Dar nu la fel stă situaţia în cazul altor femei, care transformă într-o obsesie ceea ce acum câteva secole era un standard. Încorsetarea pare o metodă mai rapidă (şi mai sigură) decât exerciţiile fizice de a atinge dimensiunea dorită. Dar de unde a pornit?
Corsetele se poartă încă din secolul al XVI-lea (de femei şi bărbaţi deopotrivă), dar cel mai mult s-au strâns pe talie în cel de-al XVIII-lea, când ajungeau în partea din spate până aproape de umeri. Dincolo de a fi un accesoriu la modă, care a cunoscut transformări la fel de importante ca şi contextul social în care era purtat, corsetul a devenit un mijloc, deseori dureros, de a transforma corpul, ca într-un Pat al lui Procust la purtător. Pe atunci, talia îngustă şi şoldurile late erau un ideal. Femeia, cu rolul ei semi-decorativ, avea o la fel de mare libertate de mişcare în hainele masive pe care le purta pe cât avea şi în societate.
În secolul al XIX-lea, corsetele au început să fie scoase în afara „legii”. S-a stârnit un lung şir de controverse, în care acuzatorii erau atât femei care nu (mai) erau de acord cu practica strângerii taliei zi şi noapte, cât şi bărbaţi, care dădeau semne că s-ar fi săturat de silueta-clepsidră. Pe de-o parte, practica încorsetării era blamată pentru că putea genera, în timp, probleme de ordin medical, începând de la cele respiratorii şi culminând cu deformarea aparatului reproducător, deformare care putea duce la complicaţii sau chiar moarte în timpul naşterii. Pe de altă parte, femeile care purtau corsete, majoritatea încă de când erau copile, şi care reuşiseră să aducă o talie de la o dimensiune de 63 de centimetri la una de 45, erau revoltate că tocmai aceia care nu au purtat niciodată un corset sunt cei care aruncă cu pietre. Corpul modela corsetele şi corsetele, făcute din materiale tot mai dure, modelau la rândul lor corpul, iar mamele își obligau fetele să le poarte încă de mici, ca astfel lupta pentru o talie îngustă să fie mai uşor de purtat la maturitate. O paranteză – asta îmi amintește de chinul de neînchipuit al chinezoaicelor – foot binding – pentru a avea picioare cât mai mici…
Spre sfârşitul perioadei victoriene s-a produs „revoluţia vestimentară”. Tot mai multe femei au început să militeze împotriva rochiilor incomode şi a lenjeriei rigide, optând pentru haine mai confortabile, care permiteau practicarea mai multor activităţi decât simpla prezenţă la braţul bărbaţilor în societate. Silueta clepsidră a început să îşi piardă notorietatea, ceea ce a determinat şi schimbarea formei corsetelor. Cele victoriene au fost înlocuite cu cele drepte în partea din faţă (în formă de S sau „cioc de lebădă”), care se credea că vor diminua presiunea asupra stomacului şi organelor interne. Tot ce au reuşit să facă a fost să transfere 
presiunea asupra coloanei vertebrale, care se curba pentru a evidenţia posteriorul. La izbucnirea Primului Război Mondial, femeilor din Statele Unite li s-a cerut să nu mai cumpere corsete, pentru ca metalul să fie folosit mai degrabă la construirea de echipamente pentru război. Incredibil sau nu, s-a economisit astfel suficient metal cât să fie construite două vase de luptă. Popularitatea corsetelor a scăzut, noul punct de interes migrând către şolduri. Designerul Paul Poiret, cel care a introdus în vestimentaţie fusta conică, spunea: „Am proclamat declinul corsetului şi ascensiunea sutienului şi a body-ului. Am eliberat bustul, dar am încătuşat picioarele”. Aşadar războiul contra formelor naturale nu lua sfârşit.
Corsetele au fost readuse în atenţie de Christian Dior cu „The New Look”, în anii ‘50. Silueta clepsidră nu a părăsit de fapt niciodată imaginarul feminin şi nici obsesia pentru un trup ca al lui Betty Boop nu şi-a pierdut adeptele, ba dimpotrivă.
În anii ’50, actriţa americană Maila Nurmi juca roluri de femeie-vampir, având o talie extrem de subţire. Cu câţiva ani mai devreme, cea care a rămas în istorie drept posesoarea celei mai înguste talii, Ethel Granger, începea, la îndemnurile soţului ei, un aviator obsedat de talia de viespe, să poarte corsete, tot mai mici. La finele anilor ’50, Ethel a intrat în cartea recordurilor, cu o talie de 33 de centimetri în circumferinţă, cu 17 centimetri mai mică decât atunci când începuse să se încorseteze. A apărut în Vogue şi a şocat o lume întreagă, dar a şi încurajat alte femei să-i urmeze exemplul. Mai aproape de zilele noastre este Cathie Jung, cu o talie de 38,1 centimetri considerată de „novice” un model. Ca să o cităm pe Dita, „există un fetiş pentru orice”…
Astăzi, sunt zeci de bloguri dedicate acestui fetiş. O purtătoare „cu experienţă” îşi începe pledoaria spunând: „pentru o reducere eficientă a dimensiunii taliei, modificarea poziţiei organelor interne şi adaptarea coastelor la noua siluetă, corsetul trebuie să fie rezistent, cu inserţii de oţel şi capse la distanţe foarte mici una de cealaltă”. Nu vă sună şi vouă a tortură? Autoarea a notat progresul pe care l-a înregistrat pe parcursul a 10 zile. Femeia a ajuns ca, după 10 zile în care purta deja două corsete, unul ziua şi unul noaptea, să măsoare 76,2 centimetri în talie fără şi 73,6 cu accesoriu, de la 83,8 centimetri, cât avea iniţial. Pentru a ajunge să-ţi micşorezi talia şi mai mult, regula spune să porţi un corset până ce se petrece complet în partea din spate, apoi să cumperi unul cu 10 centimetri mai mic decât noile dimensiuni, pe care să îl porţi până când şi acesta se petrece complet.
Este lesne de înţeles că o astfel de practică nu este destinată oricui, ci, aşa cum tot autoarea de mai sus spune, „celor sănătoşi, cu un simţ dezvoltat al antrenamentului progresiv ”. Problemele care ar putea să apară ca urmare a folosirii fără discernământ a corsetului vizează: inima – micşorarea toracelui duce la comprimarea spaţiului dintre organe, ceea ce duce la palpitaţii, care pot genera ameţeli, sufocare sau atacuri de panică. Plămânilor li se reduce volumul în partea inferioară, ceea ce duce la dificultăţi în respiraţie sau chiar pierderea cunoştinţei. Cantitatea de sânge care este pompată în creier se diminuează. Sânii îşi modifică forma şi se pot inflama. Digestia se îngreunează, din pricina micşorării în volum a stomacului şi constipaţia este frecventă. Uterul îşi modifică poziţia şi cantitatea de sânge eliminată în timpul ciclului menstrual se diminuează. Muşchii abdominali slăbesc şi se pot dezvolta pietre la ficat sau rinichi.
Dar ce i-ai putea spune unei femei care notează ca regulă: „până la urmă, la asta se reduce încorsetarea – la schimbarea corpului, forţarea lui să se adapteze la cerinţele noastre şi transformarea formei sale naturale într-una nouă. Asta trebuie să fie relaţia dintre tine şi corset. Trebuie să dai dovadă de abnegaţie şi disciplină pentru a ajunge la ceea ce-ţi doreşti – transformarea definitivă a corpului. Nu doar a modului în care arată, ci şi a celui în care funcţionează”. În cea mai blândă exprimare – consultă de urgență un psihiatru!
Citiţi şi
Horst P. Horst – eleganță, stil, farmec rarefiat, femei frumoase
God save my shoes – relaţiile intense ale femeilor cu pantofii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
