Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Revoluția mea

21 December 2018

Cătălina HetelLa Revoluţie aveam 14 ani împliniţi. Nu eram nici mică, nici mare. Nu apucasem să gust prea mult din bogăţia comunismului, dar înţelegeam cum stă treaba şi care e aerul pe care îl respiram cu toţii. Plus nişte poveşti despre colectivizare, case şi pământuri, spuse de bunicu’ spre disperarea bunicii care nu putea să-l facă să tacă…

Pe 16 decembrie eram în Timişoara. Mergeam la şcoală, după-amiaza la 2 cu tramvaiul şi treceam prin Piaţa Maria. Acolo era un pâlc de oameni adunaţi în faţa unei case. Oamenii în tramvai vorbeau în şoaptă.

– „Un pastor, vor aştia să-l aresteze şi oamenii se opun”.

– „Asta e, ce să-i faci”.

Expresia asta am auzit-o mereu şi până atunci şi de atunci, vorbele astea aşezate undeva la temelia comunicării şi a relaţiilor noastre. Cred că prima idee coerentă transmisă de mamă copilului ei român este: „Asta e, ce să-i faci”.

17 decembrie mai multă lume, apoi 18 decembrie, acelaşi tramvai, ultima zi de şcoală. Oamenii vorbeau deja doar în şoaptă. Nu înţelegeam mare lucru, dar atmosfera gri, sumbră şi şoaptele îmi spuneau că se întâmplă ceva altfel. În centrul frumos al Timişoarei erau nişte vitrine sparte. Seara am aflat de la mama ca s-ar fi tras cu arma în noaptea de dinainte. Că ar fi murit oameni, că ar fi fost grav. Teama exista, dar era o teamă blurată, o atmosferă tâmpă de neînţelegere. „Asta e, cu ăștia nu te pui”, ziceau unii, „E grav, mă, e grav” ziceau alţii. Le simțeam doar teama nu şi vreo hotărâre.

revolutie-1989

– „L-au împuşcat pe x”.

– „Ce dracu’ căuta acolo? Cu ăștia nu te pui, mă”.

– „ Hai mă că-i prea de tot, chiar aşa să împuşti omul”.

Pe podul peste Bega, lângă casa noastră, stătea un tanc. Nu l-am văzut trăgând, dar stătea acolo. Oamenii treceau cuminţi pe lângă el, se strecurau în continuare în mocirla gri a unei zile banale de decembrie. Mai vedeai câte un brad pe capotă, dus acasă, viaţa parcă era la fel. Mama o sună pe bunica la Arad.

– „Ai văzut ce-i la Timişoara?”

– „ Dragă, astea nu sunt lucruri să le vorbim prin telefon”.

– „I-auzi, dragă, ai tăiat porcu’ atunci? Că vin să-l iau”.

– „Du-te în pizda mă-tii”.

Cam aşa erau dialogurile dintre mama şi bunica. Mama trăia să o enerveze pe bunica, iar bunica trăia să o critice pe mama. Nu ştiu cum simţea mama ce se întâmpla la Timişoara, dar era un moment foarte bun s-o scoată din minţi pe bunica.

Pe 21 decembrie, am plecat cu mama la Arad să-mi iau un nou certificat de naştere, pe cel vechi îl pierduse. Nu era deloc o mamă perfectă. Pe certificatul meu de naştere, duplicat, scrie data eliberării: 21 decembrie 1989. Nu mai ştiu dacă am vizitat-o şi pe bunica, pentru că mamei îi plăcea mereu să se dea ocupată cu pregătirile de Crăciun, deşi de obicei nu prea pregătea nimic. În tren, aceiaşi oameni, cu aceleaşi haine, aceleaşi plase, aceleaşi coşuri, vorbind în şoaptă. O babă îi spune mamei, complice, în felul în care îţi povestește cum a fugit Ioana de acasă cu alt bărbat:

– „Ai auzit, dragă, a fugit Ceauşescu cu două elicoptere”.

– „Cum? Serios?” (ochi măriți)

– „Serios… daaaa”.

Am simţit un curent de aer rece şi o stare de euforie. Am ajuns acasă şi mama a dat drumul la radio. Era doar muzică. Nimeni nu spunea nimic, iar mie îmi zbura mintea la un tricou cu Mickey Mouse. Aveam colegi de şcoală ai căror părinţi lucrau pe TIR şi plecau peste graniţă. Emblema supremă a copilului cu părinţi şmecheri erau tricourile cu Mickey Mouse. Şi …în sfârşit, suntem liberi şi daaa, o să am şi eu tricou cu Mickey. Înțelesesem că nu-l aveam încă pentru că acolo, sus, cineva hotărâse că Mickey nu avea ce să caute pe piepturile copiilor români, că nu era suficient de bun pentru asta. Între noi fie vorba, nici acum după 30 de ani, nu-l am. Nu mi-am cumpărat niciodată unul, pentru că am vrut să las în mine golul lucrurilor pe care nu le faci la timpul lor şi teama de a accepta vreodată ca cineva să-mi spună ce să-mi scriu pe tricou.

Povestea continuă cum o ştiţi: 22 decembrie, TVR, revoluţie, Ceauşescu împuşcat, mama spunând, „bă, e prea de tot”, revoluţie, schimbare, Iliescu, Roman, pulovăr rosu etc.. Mama s-a tot gândit anii următori dacă să îşi scoată certificat de revoluţionar pentru că toţi colegii ei aveau unul şi doar şi ea a mers prin Timişoara zilele alea. Nu l-a scos niciodată. Nu ştiu dacă din moralitate sau din comoditate, dar e clar că toată lumea avea certificat de revoluţionar. Durere şi derizoriu la pachet.

Ce vreau să spun e că revoluţia trăită şi simţită de mine a venit din întâmplare. Nimeni nu o prevestea, nimeni nu o căuta. Comunismul nu era pentru mulţi o boală care să te râcâie, ci o jenă cu care aproape te obişnuiseşi şi cu care ai învăţat să trăieşti. Nu ştiu resorturile din spatele Revoluţiei sau le ştiu, dar nu deschid acest subiect, dar ştiu că oamenii simpli s-au trezit peste noapte brusc liberi. A căzut aşa, deodată, peste ei, peste familia lor, peste timpul lor, o libertate. După ani de temniță gri deodată, fără ca ei să ceară, s-au trezit liberi. Libertatea asta era acolo undeva în dorinţă, dar nu prinsese cu adevărat contur. Nu o respingea nimeni, se bucurau de ea, dar nu ei o ceruseră cu adevărat. E ca şi cum te-ai trezi brusc într-o casă mare şi scumpă, fără ca tu să fi cerut cu adevărat asta. Probabil că sfârșești ghemuindu-te undeva în cea mai mică cameră, pentru că încă acea casă nu e cu adevărat casa ta şi nu ştii cum să trăieşti în ea.

Oamenii s-au bucurat, au murit, au strigat, au blestemat, au jurat, s-au îmbătat şi s-au urcat pe statuia oraşului ca prietenul meu revoluţionar tulcean. Apoi au rămas liberi.

– „Ce a fost asta, bre”?

– „Revoluţie, frate, suntem liberi.”

– „Aha”.

Cred că atunci, demult, românii nu şi-au căutat şi asumat libertatea, ci libertatea a venit peste ei. Abia acum, 30 de ani după, înţelegem cât de important e să poţi să scrii pe tricoul tău ce vrei tu şi cât de periculos e să fie cineva care să spună „nu”. Cred că abia acum înţelegem ce ne revoltă cu adevărat şi ce ne doare şi ce e nedrept. Abia acum avem cu adevărat conștiința libertăţii noastre şi ce înseamnă ea.

Doar că între timp, comunismul a rămas în România, a trăit mereu cu noi alături, n-a murit la Revoluţie. Ne-a păcălit şi a supraviețuit. Acum comunismul e un bătrân decrepit şi defazat, care umbla cu proteza atârnând şi scuipând printre dinţi mâncarea proastă cu care e obişnuit. Nu uităm la el miraţi:

– „ Ce dracu-i cu asta aici, mă?”

– „Păi aici a fost mereu.”

– „Du-te, măăă. Credeam că-i mort.”

– „Nu, n-a murit, s-a ascuns printre noi şi a supraviețuit, iar noi credeam că nu mai e, ne-a păcălit moşu’”.

Eu sper acum să-l lăsăm să moară paşnic şi demn. Să nu-l mai băgăm în seamă, să nu-i mai dăm importanță. Să meargă la înmormântarea lui bunicii şi câteva babe, să plângă după el, să-şi amintească, să-i facă pomeni. Aşa cum în familiile noastre nu-l lăsăm pe tataia (sper) să ne organizeze viaţa, aşa n-ar mai trebui ca fantoma asta să prindă puteri. Să o lăsăm să îşi găsească locul în cărţile de istorie pentru ca în continuare copiii noştri să poată purta tricouri cu Mickey sau cu ce or vrea ei.

Pe Cătălina o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Hai ‘liberare!

Pentru cine suferise, cine era femeia aceasta ștearsă din fața lui?

Îți interzic să-mi fii amant!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
503 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro