România – țara lipsei de proceduri

15 November 2020

Când am ajuns în Irlanda, unde plecasem alături de cineva care lucra într-un spital, am avut după prima sa zi de lucru o conversație scurtă. Zice: “auzi, eu cred că ăștia ori sunt retardați, ori ne cred retardați pe noi”.

“De ce?”, întreb.

“Păi, auzi că nu am voie să practic până când nu fac un curs despre cum să mă spăl pe mâini, pe care pot să îl fac abia peste opt zile, că atunci sunt programat! Și peste tot, în tot spitalul, oriunde te sprijini de un toc de ușă, e un afiș despre cum, unde și cât să te speli pe mâini. Pe bune, acum, am făcut școli și universități să vin aici, să stau pe bară până mă învață ei să mă spăl pe mâini?!?”

Am zâmbit atunci ciudățeniei și am trecut mai departe.

Când am venit în Anglia, am început la scurtă vreme să trec prin tot felul de cursuri și examene pentru ce era atunci o insignifiantă poziție de junior operations manager într-un restaurant. Și, cu cât am avansat până la poziția de azi, a trebuit să fac mai multe și mai multe și încă nu am terminat cu totul.

Și țin minte că am venit cu mentalitatea românească “lasă, domne’, că eu oricum le știu pe toate, ce ne tot freacă cu ale’ cursuri?”.

În primul rând, când m-am angajat, mi s-a făcut instructaj serios, care a durat vreo oră și jumătate. În care mi s-a explicat și cum să aprind lumânările pe mesele din restaurant (care trebuie stinse, dacă la masă sunt așezați copii), cum să mă plimb cu un cuțit în mână (de mâner, cu vârful în jos, paralel cu corpul), cum să urc sau cobor pe scări, ce să fac atunci când ceva se varsă pe jos, cum acționăm în majoritatea situațiilor (cum să ne comportăm în caz de atac terorist, furt, violență sau dacă observăm pe cineva în pericol sau stresat de compania pe care o are), cum să folosim absolut fiecare substanță de curățare din incintă și așa mai departe, ce înseamnă alergenii, care sunt ei și cum cineva poate muri de la o bucățică de alună, cum și cât de des să mă spăl pe mâini și muuulte alte lucruri pe care absolut fiecare angajat le-a auzit și le aude în prima zi de muncă. Și din care, între noi fie vorba, nu rămâi cu prea multe pentru că este foarte multă informație oferită într-un timp foarte scurt.

Dar nu e cazul să vă panicați și o să vă spun de ce.

După instructaj au urmat niște cursuri online, care mergeau la un nivel mai amănunțit al primelor informații primite. Unde deja începeam să învățăm despre extinctoare, la ce e bun fiecare, despre siguranța păstrării și preparării mâncării, despre cum să fim mereu cu ochii după orice pericol poate apărea în incintă (o scândură slăbită la podea, un colț de covor nefixat, o priză care bâzâie, orice ar putea constitui un pericol pentru cineva).

Faza doi, aceleași lucruri, spuse încă și mai amănunțit, cursuri care au durat două-trei zile cu profesor și examen la final.

Faza trei, nu vă mai explic: o dată la șase luni există, pe cele cinci ramuri importante în activitatea noastră (incendiu, sănătatea și siguranța muncii, siguranța păstrării și preparării mâncării, alergeni și licență vânzare de alcool) niște cursuri care sunt prevăzute special să îți reîmprospăteaze memoria legat de proceduri, când, cum și ce trebuie să faci, de câte ori te speli pe mâini sau ce trebuie să verifici în fiecare zi de la Dumnezeu, înainte de deschidere, la mijlocul zilei și la final de zi.

Și, în timp ce faci aceste verificări, bifezi întotdeauna listele de început și final de zi, care stau mărturie în fața oricăror autorități că tu ți-ai făcut datoria și ai verificat totul la sânge așa cum prevede legea.

Ei bine, după aproape patru ani și sute de cursuri, eu și majoritatea personalului visăm aceste reguli. Le facem mecanic, cred că și noaptea, dacă mă trezește cineva, îi spun pe de rost lista de dimineață sau seară de la cap la coadă. Și nu e scurtă!

Și uite așa am ajuns eu de la “mai lăsați-mă cu plicticoșeniile voastre de cursuri” la a face totul instinctiv. Mi s-a repetat de atâtea ori și s-a dat atât de multă importanță informației în sine și efectelor foarte negative pe care le poate avea neglijența ta, încât nu mi-aș mai asuma vreodată riscul să dau o “feșteleală” la vreun început sau final de tură.

Și, după ce li s-a repetat și lor de mii de ori, nici angajații mei nu o mai fac. Nu riscă o secundă de neatenție sau superficialitate, nici atunci când alergăm disperați cu mâinile în cap că nu avem timp să respirăm. Pentru că am fost în ani de zile învățați că e nevoie de o singură dată pentru ca o tragedie să existe. E nevoie ca o singură dată să nu spălăm un cuțit folosit la o altă mâncare pentru ca cineva să moară din cauza unei contaminări cu alergen. Este nevoie ca o singură dată să nu verificăm o toaletă la final de zi, pentru ca cineva căruia îi este poate rău înăuntru să moară până dimineață.

Iar toate aceste reguli despre care v-am scris sunt urmate întocmai și în totalitate în absolut toate localurile publice pe care le știu. Absolut toți primesc același training și absolut toți urmează aceiași pași.

Și la fel în absolut toate activitățile și industriile. Cu cât mai mare riscul de a afecta vieți omenești, cu atât mai mult timp și mai multe resurse sunt investite în pregătirea personalului. Nu vă zic ce reguli și cursuri sunt, de exemplu, în sistemul sanitar, sau în cel al construcțiilor, sau în școli și instituții publice. Nu termini vreodată cu aceste cursuri. Pentru că ori de cate ori zici “Gata!”, fie îți mai apare unul, fie îți este adusă o actualizare a vreunui curs mai vechi.

Iar toate aceste lucruri se fac nu pentru că oamenii sunt idioți. Ci pentru că, în timp, oamenii intră în rutine dăunătoare. Dacă zece, o sută, o mie de zile nu se întâmplă ceva ce el verifică zilnic, de ce să mai verifice și într-a o mie una zi? Dacă de cinci-sapte-nouă ani o priză nu s-a încins și vreo siguranță nu a sărit, de ce sa le verifice în continuare de două ori pe zi?

Și abia aici ajungem la scopul acestei postări, care identifica un rău aflat la baza multor catastrofe în România. Pornind de la cei care răspund la 112, până la școli, spitale, restaurante sau fabrici de confecții, România este prin excepție țara lipsei de proceduri. Și, acolo unde ele există, oricum sunt luate în zeflemea și nimeni “normal la cap” nu are timp de ele.

Eu, la restaurantul unde lucrez, am o lista cu întrebări pe care trebuie să le punem punct cu punct oricui sună să acuze o toxiinfecție alimentară după ce ne-a vizitat. Avem acolo de la formula de salut până la încheiere, scris tot pe hârtie, pentru ca oricine răspunde să știe să urmeze exact procedura în acest caz. Cei de la 112 din România au luat peste picior o fată răpită care i-a sunat și urla după ajutor.

La noi, în incintă, nu avem voie să punem măcar un scaun pe vreun culoar care duce spre vreo ieșire de incendiu. Trebuie să asiguram culoare libere de 1,5m lățime, pe care nu ai voie să pui absolut nimic. La Colectiv, ușile de ieșire în caz de incendiu erau blocate cu lanțuri și când au intervenit, echipajele diverse trimise acolo au dat dovada de un amatorism care ne-a lăsat pe toți cu gura căscată.

Când a căzut elicopterul acela în munți, deși cu toate verificările la zi, epava a fost găsită de niște ciobani, nicidecum de specialiștii angajați special pentru astfel de situații.

Iar azi, deși se puteau considera norocoși că au prins loc la un tub de oxigen, niște amarâți de oameni au murit carbonizati într-un spital, probabil din cauza unui scurtcircuit. Au murit într-un spital în care nu exista destul personal, în care nu a existat o serioasă dotare contra incendiilor pe care să știe să o folosească și o simplă infirmieră sau portarul.

Singurul avantaj al acelor oameni a fost ca au avut alături un fel de om pe care mulți nu îl vor înțelege vreodată și pe care îl admiră de la distanță, cu ochii celor care nu ar face așa ceva: un doctor care a sărit efectiv în flăcări și a salvat ce și cât a putut, până când el însuși a ars de viu și acum se luptă pentru viața lui.

Nu știu și nu am cuvinte să exprim durerea sufletească pe care o simt de fiecare dată când văd că se întâmplă asemenea tragedii care ar putea fi evitate atât de ușor și eficient cu doar un mic efort din partea celor puși în funcții publice.

Nu mai am energie și nu mai putere măcar să mai înjur sau să mai zbier. Mă gândesc cu ochii în lacrimi la acest doctor care s-a sacrificat pe altarul corupției, ineficienței și indiferenței unor indivizi care nu merită să îi treacă pe dinainte. Și, încă o dată în viață, mă doare sufletul pentru România și pentru toți ai mei de acasă. Câti mai trebuie să moară? Câți?

Guest post by Caludia Guțulescu

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Eu mi-am făcut treaba

Răul tocmai a repurtat o mare victorie

Un an pierdut

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro