Să râdem cu homo sapiens

Liana Oprea

13 September 2012

Se spune că „râde mai bine cine râde la urmă”, dar cine a râs primul continuă să fie un mister. Există un studiu care plasează originea râsului cu zece milioane de ani în urmă, cercetarea pornind de la observația că primatele din laborator chicotesc când sunt gâdilate. Dar, cum de i-a venit acelui strămoș să-și despartă buzele în râs în loc de obișnuitele mormăieli sau rânjete de afirmare a supremației, încă n-am aflat. Istoria și arheologia nu au găst nicio mostră de râs primitiv, de care să râdem modern. Există numai diverse speculații, dintre care o rețin pe cea din filmul „Istoria Lumii”: într-o peșteră cu niște homo sapiens începători un avangardist își dă toată silința să stârnească râsul celorlalți cu o pantomimă fără succes; din gura peșterii apare un dinozaur care-l înșfacă pe artist fără multe comentarii; publicul izbucnește în aplauze și hohote de râs.

Cu toate că nu știm cine l-a inventat, râsul a fost o inovație de mare succes, s-a răspândit și diversificat îmbrăcând multiple forme. De la ilaritatea faptului că vezi cum îi stă fără cap dușmanului din tribul vecin, până la râsul cu buzele strânse de la întâlnirile diplomatice.

Ca orice început, probabil că a fost mai greu până când toată lumea din peșteră s-a prins când se cade să râdă, și de ce, mai ales că nu dispuneau de sitcom-uri la televizor, unde sunt semnalate fazele haioase prin râsete înregistrate, ca să nu râzi ca prostul ci ca unul care pricepe gluma și o localizează corect. Probabil că, atunci când abia ai inventat râsul, îl pui la tot felul de teste de omologare, alegând pe principiul încercare și eroare: când moare soacra, când ia foc cliba vecinului (oare focul a fost inventat după râs, sau invers?), când prietenul care a cioplit o roată imensă și-a dat seama prea târziu că stă în partea greșită a dealului. Tot pe atunci ar fi logic, așadar, să poziționăm și începuturile a ceea ce azi se numește „politically correctness”. Când să râzi și când să nu râzi. Oricum ar fi fost, e clar că râsul s-a răspândit contagios de la populație la populație, cererea devenind atât de mare încât a generat primele forme de ofertă, respectiv comediile. De la teatrul grecesc încoace știi că atunci când vrei să râzi te duci la masca hlizită și când ai chef de-o tragedie cârmești spre masca îndurerată.

Râsul este comun acceptat ca foarte benefic pentru sănătate. Asta dacă nu mori de râs, la propriu, așa cum s-a întâmplat în relatarea din 1782 despre o anume Miss Fitzherbert care a izbucnit în hohote la vederea costumației unui actor, în timpul unei reprezentații de teatru. Atacul de ilaritate a continuat până când a fost dată afară din stabiliment, și nu s-a oprit nici în noaptea și ziua următoare, când, într-un final, a ucis-o. Există, de asemenea și o „boală a râsului”, (boala Kuru, nici mai mult nici mai puțin), identificată acum ca fiind o maladie neurologică degenerativă, incurabilă, având drept cale de transmitere canibalismul. În 1962, în Tanzania de azi, s-a declanșat chiar o epidemie de râs, pacienții zero fiind trei fete de la școală-internat de lângă frontiera cu Kenya. Isteria s-a răspândit în toată școala, afectând 9 din cei 159 de elevi între 12 și 18 ani. După o lună și jumătate de râs, școala a fost închisă, dar epidemia a continuat să se disemineze în zonele adiacente satelor unde locuiau „bolnavii”. În total, au fost afectate 1000 de persoane și 14 școli au fost forțate să-și închidă porțile din cauza izbucnirii isteriei în masă cunoscute sub numele de „epidemia de râs din Tanganyka”. Poate că e relevant faptul că în anul care tocmai se terminase, 1961, Tanzania își proclamase independența după mandatul britanic. Pentru că râsul este, se pare, și o reacție la situațiile tensionate, marcând nevoia unei eliberări nervoase. Se întâmplă relativ frecvent la înmormântări, de pildă. Sau în timpul cursurilor (asta trebuie să vă amintiți), înaintea examenelor, sau după terminarea unei misiuni dificile, în general în situații puternic încărcate emoțional.

Să nu uităm de râsul ritualic, regăsit în anumite tehnici de meditație sau în râsul ceremonial (nu ceremonios) practicat în anumite comunități din Sardinia (de unde denumirea disputată de „râs sardonic”), conform legendei care descrie obiceiul de a-i ucide pe cei bătrâni, în timpul căruia executanții râdeau zgomotos pentru a crea o ambianță mai plăcută trecerii, într-un fel de încurajare, probabil. Sau poate fiindcă încă nu le venise vremea să fie ei de râsul celorlalți. Fiindcă râsul de necazul altuia poate că nu e altceva decât acea răbufnire de ușurare la constatrea că „nu mi s-a întâmplat mie”. Și mă gândesc acum la cât de hilare ni se par, involuntar și împotriva oricăror eforturi de sublimare, filmulețele cu oameni care cad, dau cu avânt șuturi în pietroaie camuflate în mingi de fotbal. Sau personajul cel mai ghinionist dintr-un desen animat, veverița preistorică veșnic privată, în cele mai cinice moduri, de aluna  vieții ei. Sau poveștile de la Premiile Darwin în care câștigătoul trofeului e de obicei deja mort fiindcă a încercat să verifice dacă mai are benzină în mașină și a aprins bricheta ca să vadă mai bine pe gaura rezervorului.

Așa cum nu știm cine și de ce a râs primul, ne e ascuns și de ce o să râdem peste două mii de ani, sau cine o să râdă atunci. Dar dacă tot avem la îndemână invenția, putem s-o folosim, cum spune și cântecelul „Always Look on the Bright Side of Life” (Să privești mereu partea luminoasă a vieții) al genialilor de la Monty Python:

„Viața-i un rahat

Dacă te uiți bine

Viața-i râsul iar moartea-i gluma, e adevărat

O să vezi că totu-i circ

Fă-i să râdă din mers

Ține minte atât: râsul de la urmă e pe seama ta.”



Citiţi şi

Un macho de hârtie

Înapoi în copilărie: „Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers?”

Mânca-l-ar pământul de dor!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,384 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro