Șapte ore și jumătate în două camere de gardă

Mihaela Cârlan

21 September 2016

Șapte ore și jumătate (19:00 – 02:30) petrecute în două camere de gardă ale celor două mari spitale de urgență din București – Floreasca și Universitar. Singur, nu te duci să vezi cum e viața de noapte într-o cameră de gardă, afli de pe la prieteni sau din media și de bine, dar mai mult de rău, iar, când te-mpinge nevoia, n-ai ochi și urechi decât pentru ce se întâmplă cu bolnavul tău. Prins ca într-o menghină între realitatea dezastruoasă din sănătate, care te face înțelegător și empatic cu subdimensionatul corp medical, și nevoia irepresibilă de a ți se rezolva cu pricepere și rapiditate cazul, când ai vrea să-i iei în brațe pe oamenii încercănați care umblă ca furnicile în crucea nopții, când îți vine să-i iei la rost pentru limitele lor umane și ale tehnicii de care dispun. Într-o atmosferă halucinantă, palid luminată, o lume a figurilor de ceară, oscilezi alarmant între cele două impusuri, devii un vânător de priviri care să se oprească și asupra ta, un om în stare de orice pentru un strop de atenție.

Iar așteptarea asta peste măsură de lungă este ucigătoare pentru un bolnav speriat, stăpânit de durere, împuținat uman de tratamentul uneori impersonal și dur, și întinde nervii aparținătorilor până dincolo de pragul de rupere. Pentru că te simți depășit de situație, lipsit parcă de orice drepturi, oricâte obligații ai fi dispus să îți asumi. Fie și doar atunci, pe loc, trezit brutal la o realitate mult prea tangibilă.

Dar să revin la lungile ore de așteptare. De unde vin ele nu e greu de imaginat și n-o să insist. Inadmisibil mi se pare însă să n-ai la dispoziție într-un spital de urgență ca Floreasca un serviciu de investigație imagistică – un ecograf, un CT – în gardă. Dignosticul rămâne incert, neasumat, ca acum 50 de ani, și se preferă internarea asiguratorie (deși tot pe bâjbâite se va face și supravegherea bolnavului în lipsa certitudinii). Dacă o refuzi, pentru că nu vezi beneficiile unei nopți petrecute într-un spital, în condițiile în care nu poți pune degetul pe rană, și anunți că pleci în altă parte, unde e disponibil serviciul de ecografie, se schimbă termenii și condițiile – pleci cu minimul absolut irelevant de investigații (laboratorul protestase și la acest minim), cu o fișă imposibil de deslușit și cu senzația neplăcută că ești sancționat pentru că ai ales, mofturos ce ești tu, după fix patru ore, să pleci la un alt spital.

La Universitar, sunt diponibile aproape toate investigațiile și specialitățile, inclusiv chirurgia plastică, unde, pe panoul cu medicii de gardă, figura Oprescu. Chiar când am ajuns, descurajant, o femeie izbea cu pumnul într-un scaun, furioasă că aștepta de 8 ore. Când am plecat noi, așteptarea se apropia de o jumătate de zi… “Nu i-au făcut decât o ecografie, o radiografie și analize de sânge. Nu mi se spune nimic de atâtea ore…” Cam tot pentru asta venisem și noi. Mama – 84 de ani. La Floreasca, am fost tentată să cred că se iau pacienții nu în ordinea în care au sosit la triaj, ci după anul nașterii… Cât despre protocolul afișat pe ușă, care zice clar că în cazul unei urgențe minore timpul până la primul consult este de 30 de minute, explicația primită atunci când timpul de așteptare se triplase a fost ca pentru proști: n-ați văzut ce scrie în ultimul paragraf, cu roșu? ba da! dar se referă la durata posibilelor investigații cerute după primul consult, pe acesta nu-l faceți dumneavoastră? nu! îl face medicul de la triaj, când vă face fișa! (pe bune?) dar acel doctor (dacă o fi fost doctor nu știu) i-a făcut mamei recomandarea pentru linia verde (urgențe minore) după buletin și simptomele descrise de mine… acela a fost un consult?!?

spital-urgenta-usa

Una peste alta, și de bine (despre oameni), și de mai puțin bine (despre loc), într-un spital de urgență se lucrează după protocoale, se triază, se consultă interdisciplinar, se calmează dureri, se salvează. Atât și cum se poate. Un pic din Azilul de noapte, un pic din Emergency Room, mult din adormirea noastră. Care, după experiența de azi noapte, îmi pare de veci…

Un mare mulțumesc, în încheiere. Doctorii, asistentele, infirmierele, brancardierii, femeile de serviciu, portarii sunt oameni. Minunați și mai puțin minunați, ca toți oamenii. Dacă e să înveți o lecție dintr-o așa experiență (admit, mult mai puțin traumatizantă decât o urgență majoră), apoi aceea ar fi să ai singur grijă de tine. Sunt prea multe lucuri neplăcute care se pot preveni ca să ajungem la urgență… Sănătate!



Citiţi şi

Pe-tro-ne-la: „E foarte frumos să fii femeie”

Trandafirul

M-aș întoarce mâncând pământul, dar tu vrei liber

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,691 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro