Scrisori îndoliate

Cristiana Trică

16 July 2015

Regele Ferdinand

Moartea Regelui Ferdinand I a fost o tragedie. Încă tânăr, regele se stingea după o suferinţă cumplită lăsând tronul unui copil – nepotul său Mihai – şi unei regenţe. Carol, întâiul său născut, cel care trebuia să-l urmeze la conducerea tinerei Românii renunţase la tot pentru o femeie. Dar dincolo de raţionamentele de stat, Ferdinand se stingea şi ca tată şi soţ. Familia lui suferea ca orice familie la pierderea unui părinte. Pincipesa Ileana, cea mai mică dintre copiii regali, cu toate suspiciunile în ceea ce priveşte naşterea ei, este cea care, îndurerată, îi scrie fratelui pierdut.

Principesa Ileana26 iulie 1927, Sinaia

Carol dragă, 

Vreau să-ţi scriu, pe atât cât pot, totul ce s-a petrecut aci. Mi-e greu, căci lacrămile îmi vin în ochi şi mi se strânge inima să revin peste aceste zile de durere. 

Marţi seara (19 iulie) ne-am culcat destul de liniştiţi, ştiam prea bine că sfârşitul se apropia, totuşi însă nu aşa iute. M-am deşteptat auzind paşi grăbiţi pe coridor – era [ora] 2.15; am ieşit să găsesc  pe sora [medicală]  fugind speriată, căutându-ne, şi pe Denize s-aducă preotul. Iute am sculat pe Nicky şi pe Mignon şi m-am repezit la Tata. Era tăcere în cameră, tăcere sfântă; Tata era culcat în braţele Mamei fără viaţă. Aşa a murit, liniştit şi demn, zicând doar că era obosit. Sigur era cu Mama în clipa aceea. Încetul [cu încetul], toţi s-au strâns în cameră, s-au aprins două lumânări. Şi am stat toţi de l-am vegheat, iar afară ploua mereu, plângea Ţara toată. 

Dimineaţa, bătrânul stareţ făcu rugăciuni, e aproape orb şi nu putea vedea faţa senină şi minunată a acelui pentru care se ruga. L-au îmbrăcat în uniforma de Vânători [de Munte] şi l-au culcat în hol, unde oameni din împrejurimi au venit să-l vază, trecând în tăcută procesiune până seara târziu. Mama era linişti[tă] şi demnă, Mignon – fiinţa ei dulce, Elisabeta şi ea tristă şi mai puţin linişti[tă], iar Niculae, bietul Niculae s-a schimba[t], a devenit de-odată un om în tot înţelesul cuvântului. A doua zi, la 12, după ce am avut două slujbe – una catolică şi una ortodoxă – l-au pus pe tun şi ne-au luat tatăl drag din casă. Niculae, Friedel şi eu l-am urmat. 

În Bucureşti, l-am pus în sala mare şi acolo, iar, de dimineaţă până seara poporul trecu în cumplită tăcere. Era ceva minunat, nu ai fi zi[s] că treceau de n-ar fi fost foşnetul nesfârşit a[l] paşilor. Tot drumul la Curtea de Argeş a fost o minune, de-o perfecţiune simplă şi impunătoare; ultima paradă ce i-au făcut era aşa cum El ar fi dorit, cum îi plăcea lui să vază armata. 

Şi l-am lăsat la Curtea de Argeş să revenim în casa unde El era totul. Era o dureroasă reîntoarcere. Iartă-mă, dar nu-ţi pot descrie. Ce nu voi uita era felul cum Sandro, Nicky şi cei doi Friedel i-au făcut ultima gardă la ultima slujbă la Cotroceni. 

Carol, ce m-a mişcat mult a fost telegrama ta. Da, pricep, dar abia îmi pot închipui durerea ta, dar mă rog pentru tine şi sper ca credinţa mea să te ajute câtuşi de puţin. 

semnatura Ileana

 

 

 

Nae IonescuCella Delavrancea

Când a murit, Nae Ionescu avea doar 49 ani. Fusese şeful neoficial, dar necontestat al unei generaţii. Iscase scandaluri de corupţie, era bănuit de minciună în privinţa doctoratului său susţinut sau nu în Germania, se despărţise de soţia care îi dăruise doi fii şi avusese multe legături dinte care cea mai celebră cu Maruca Cantacuzino, devenită apoi soţia lui George Enescu. Chiar la momentul morţii, casa şi viaţa lui erau conduse de Cella Delavrancea. Mai mult, cauza morţii era necunoscută şi năştea dubii serioase. Iată una dintre scrisorile care anunţau moartea lui: Cella Delavrancea către Veturia Goga, soţia lui Octavian Goga. Cele două artiste ar fi trebuit să susţină împreună un concert la Cluj.

16 martie 1940

Scumpă Veturio,  

ţi-am trimis o telegramă. Trebuia să urmeze o scrisoare mai lămurită. Am intrat într-o prăpastie de necaz care mă îneacă. Şi n-am mai putut să-ţi scriu. Profesorul Nae Ionescu a avut o criză de inimă Duminică. Nu l-am mai părăsit.  Mi-am dat seama numaidecât că nu voi putea să mai găsesc răgazul de-a studia pentru concertul de la Cluj. Dar mă rugam de Dumnezeu cu atâta credinţă încât nu am vrut să-mi închipui că se poate sfârşi un om de care ţara, astăzi, avea aşa mare nevoie. Eu i-am închis ochii. Durerea mea este tot atât de mare cât a fost bucuria dintre noi.

Te sărut cu drag
Semnatura Cella

 

 

Martha BibescuEmanuel Bibescu

Scrisoare trimisă acum aproape un secol de Martha Bibescu lui Antoine Bibescu. Murise Emanuel, strălucit descendent al familiei, frate cu Antoine şi cel mai bun prieten al lui Marcel Proust. Era un bărbat uluitor de frumos a cărui inteligenţă se apropia de genialitate. S-a sinucis.

Surevetta Haus – St. Moritz
29 către 30 august 1917

Dear Antoine, 

îţi scriu încă de astă seară, înainte de a pleca. Au trecut trei zile de când depeşa ta a fost citită de mine, citită şi înţeleasă, aşa cum înţelegi durerea, cu întreaga fiinţă la un loc, cu capul, cu inima, cu întregul corp. Sufăr atât de mult de atunci! Dar îmi revine mie să mă plâng, când mai eşti şi tu?
M-am gândit astăzi să scot din viaţa mea tot ceea ce a pus într-însa Emmanuel şi am văzut că n-ar mai rămâne nimic frumos, pentru că el a fost dezinteresarea şi pasiunea, fervoarea şi poezia celor optsprezece ani ai mei, ai celor nouăsprezece ani, al celui de al douăzeci şi cincilea an. Literalmente, el m-a învăţat să am sentimente – nu avusesem decât idei, biete idei despre toate, şi imaginaţie fără dragoste! Ce eram eu înainte de a-l fi cunoscut? El m-a împăcat cu viaţa, în momentul în care voiam s-o părăsesc. Şi n-am putut face nimic pentru el! Dar tu însuţi ai fost neputincios – ce aş fi putut face eu mai mult decât tine, pe care-l iubea mai presus de orice? Şi nu era propriu caracterului său, superiorităţii sale asupra noastră, de a putea pentru noi mai mult decât puteam noi pentru el?
Cine i-a întors vreodată ceea ce dădea? L-am adorat şi am ştiut totdeauna, de la el, că te voi iubi mai mult decât îl iubisem pe el sau cel puţin că îţi voi da motive s-o vezi. Iată, el ni s-a dat într-atâta, încât nu putem crede că i-a părut rău. Gândul acesta este inacceptabil.
Şi chiar moartea lui nu poate nimici imensa binefacere care i-a fost viaţa. Nu-mi imaginez ce aş fi devenit fără el. Şi am conştiinţa unei valori care este de la el, pe veci cea mai bună din mine. Te iubesc şi te îmbrăţişez,
Marthe

semnatura M. Bibescu

 



Citiţi şi

România Mică, NY Times, 7 septembrie 1916

Tănase vorbea puțin, dar cu mult duh

Enescu – bărbat, zeu sau demon

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,051 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro