Am o curiozitate: dacă trăim în secolul vitezei, când mai avem timp să ne îndrăgostim, să ne bucurăm unul de altul, să facem lucruri împreună, fără a fi presaţi de uitatul la ceas, telefon, termene limită?
După ce am studiat fenomenul, şi pentru persoanele aflate într-un cuplu, şi pentru cele singure, dilema este aceeaşi: de ce nu suntem fericiţi? De ce toată lumea trebuie să-şi ascundă sentimentele? Mergi pe stradă, vezi oameni care se ţin de mână, par îndrăgostiţi, relaţia perfectă, cinci minute mai târziu, amândoi butonează telefoanele, fiecare în lumea lui, cu prieteni, amici, rude etc. Comunicarea a ajuns să fie ceva virtual, pe fugă, mai rău ca acum 100 de ani, când existau doar telegraf, porumbel şi puţine ale variante.
De când cu tehnologia, am învăţat să ne ascundem – cum ar fi setarea telefonului să nu scoată niciun sunet, lumină, bip, vibraţie, când sună o anumită persoană. De ce aşa ceva? Ce s-a întâmplat cu vremurile în care, atunci când nu mai mergea relaţia cu o persoană, cei doi discutau şi apoi se ducea fiecare în drumul său? Aparent, noua modă este să ai amant / amantă, să fii cât mai ascuns, să inventezi N motive pentru câteva ore în care să te simţi zeu / zeiţă.
De ce nu vedem că în 90% din timp suntem nefericiţi? Şi totuşi, alegem viaţa asta, lângă nişte persoane care nu sunt nici măcar colegi de apartament, pe care, dacă-i întrebăm ce mâncare ne place, sau băutură, local, mâncare preferată, locaţie pentru vacanţă, deschid telefonul, tableta sau laptopul, să vadă unde scrie aşa ceva. Sincer, eu sunt de modă veche şi aparent depăşit, dar îmi este dor de vremurile în care puteai să-i spui unei persoane „te iubesc!” şi chiar să însemne ceva.
Foarte multă lume îşi revine după lovirea de realitate, în care observă timpul, sentimentele şi afecţiunea pierdute pentru persoana de sex opus, şi doare. Doare al naibii de tare. Nu faptul că persoană cealaltă ne-a părăsit pentru ceva teoretic mai „bun”, doare pentru că am fost îndrăgostiţi nebuneşte, am simţit chestii intense şi totul a fost unilateral.
Tot respectul pentru persoanele care nu pot să simtă nimic sau care reuşesc să mimeze perfect.
Sunt curios ce înseamnă să fii „bun” pentru cineva în ziua de azi, de ce ai nevoie pentru a fi atractiv (şi nu mă refer fizic). Eu sunt de modă veche, prefer să folosesc „te rog!” şi „mulţumesc!”, să deschid uşa unei fete / femei, portiera maşinii, să trag scaunul înainte de a se aşeza, să-i ţin haina la plecare, să o conduc până acasă, indiferent de condiţiile atmosferice, să-i trimis sms chiar dacă am lăsat-o în faţa uşii, să-i urez „noapte bună” şi „bună dimineaţă” chiar dacă doarme deja etc.
Culmea, nu se mai pune accent pe aceste lucruri, cu cât eşti mai tupeist, mai „tare în gură”, indiferent, rece, cu atât persoana de sex opus este mai atrasă de tine.
De curând, am fost martor al următoarei scene: un el şi o ea, la teatru: el a deschis uşa, a lăsat-o să intre, a urmat-o până la locurile rezervate, i-a luat haina, a dus-o la garderoba, a cumpărat două sticle de apă, a revenit, s-a terminat piesa, i-a adus haina, a ajutat-o să se îmbrace şi procesul s-a derulat în sens invers, inclus portiera maşinii. Au fost două comentarii, de la două persoane de gen masculin, care-l blamau pentru atenţia acordată, cum că nimeni nu merită atâta atenţie, oricât de „dotată” ar fi, din orice punct de vedere. Din păcate, asta este una din problemele generale, părerea lumii. Ştii cum se spune, ideea este să faci ce vrei, pentru că lumea o să te judece, indiferent de rezultat. Mi-a plăcut la nebunie faptul că el nu a fost afectat de vorbele aruncate de cei doi „masculi”, a continuat să fie amabil cu ea, s-au urcat în maşină şi au plecat. De obicei, aceste vorbe dor şi provoacă schimbări, mai mici sau mai mari, în funcţie de gradul de afectare al celui sau a celei blamate. Cum se spune, „gura lumii, slobodă, doar pământul o astupă”.
Caz ipotetic: un el de vârstă medie (32-35 de ani), job stabil, salariu decent, program de lucru luni-vineri 8-18, manierat, politicos, nefumător, consumator rar de alcool, constituţie medie spre atletică, aflat în recuperare după o relaţie mai mult decât toxică şi, ca toate persoanele afectate de răni emoţionale, închis în el, atent să „sufle şi în iaurt” la următoarea persoană, precaut în a se „deschide” în faţa următoarei persoane, câte şanse are să privească o persoană cu aceeaşi ochi cu care a privit-o pe cea care i-a furat inima ultima oară? Evident, niciuna, pentru că se măreşte neîncrederea, frica de a fi respins, teama de eşec etc. Da, ştiu, este o problemă comună, toată lumea o are, dar… Te mai poţi gândi la asta când eşti presat de părinţi, societate sau de preconcepţia idioată de cum că „ai o vârstă, trebuie să fii responsabil, cei din generaţia ta sunt deja însuraţi / măritate, chiar şi cu unu-doi copii, asta înseamnă să fii împlinit în ziua de azi, tu ce ai de gând?”.
Culmea este alta, că genul de comportament descris iniţial este privit cu neîncredere. Toţi suntem drăguţi, amabili, până obţinem ce dorim, pe urmă se schimbă totul, revine la „normal”, dispar amabilitatea, blândeţea, politeţea şi apar obişnuinţa şi mirarea din partea celuilalt. Problema este că astfel de persoane, precum cele descrise mai sus, sunt privite ca nişte ciudăţenii ale naturii, cu neîncredere, cu teama de a nu se schimba pe parcurs, de a fi prea bun pentru a fi real, cu ideea că oricine are ceva rău / vicios în el (ea) şi că nu există aşa ceva, este „too good to be true”. Culmea, am ajuns să le cerem părearea altora, să le analizăm opinia, în loc să decidem pentru noi ce e mai bine. Preferăm să ascultăm de la alţii ce „dă bine” pentru restul lumii, pentru a ne alinia la standard.
Scenariul 1: De curând, am cunoscut o tipă, care întruneşte 99% din calităţile femeiii perfecte: e drăguţă, simpatică, frumoasă, atentă, grijulie, bună la pat, sociabilă, o plac părinţii mei, prieteniii, cunoscuţii etc. Ca orice lucru bun, trebuie să aibă o hibă: este măritată! Da, ştiu… şi nu, nu am ce face pentru a schimba asta, din păcate, depinde de ea şi nu are forţa / curajul / tupeul necesare pentru a face pasul, preferând să se complacă în această situaţie.
Scenariul 2: După ce am pus pauză / stop interacţiunii cu tipa de mai sus, am căutat alternativă. Lovitura de realitate a fost următoarea: este drăguţă, simpatică, chiar cu un an mai mare, doar că iese cu cineva şi nu vrea să se complice. A două lovitură de realitate: este sociabilă, dar vrea exclusivitate de la început, după o săptămâna de „relaţie”, să dispară orice altă „pretendentă”, să elimin ieşirile în oraş, conversaţiile cu alte persoane de gen feminin, eventual să încep să raportez ora de trezire, respectiv, de culcare. A treia lovitură de realitate: este drăguţă, cu extensie spre frumoasă, deschisă la idei (de orice fel), libertină, fără limite de genul precedentei, doar că nu sunt genul ei, respectiv rebel, visător, boem, care să nu ştie ce face mâine etc. Dar, suficient, pentru că mai mult de atât se poate eticheta drept lamentare şi nu este cazul.
Ştii cum se zice: Şi băieţii plâng, dar şi fetele se uită la filme porno… Cam cât de greu este să se găsească două persoane compatibile, care să se uite împreună şi la filme romantice, şi la filme de aventură, să se joace împreună pe o consola, să mănânce o pizza cu bere, să se plimbe de mână prin grădina Botanică, să plece la munte la şase dimineaţa şi să se întoarcă noaptea sau a doua zi, să plece la mare fără motiv, doar pentru că este marţi, să stea sub o pătură şi să asculte ploaia… tind să cred, din ce în ce mai mult în fiecare zi, că o astfel de persoană există doar în cărţi, din păcate…
Deci, da, fiecare zi este o nouă bătălie, în primul rând cu mine, pe urmă cu lumea, care, din păcate, este mai rea decât credem. Ai idee cât de greu se redobândeşte încrederea de sine, mai ales după ce o persoană renunţă la tine, mai ales după ce îţi faci 100 de gânduri că nu ai fost suficient de bun, capabil, inteligent, sociabil…?
Deci, succes, capul sus, poate fi mult mai rău decât să fii părăsit / părăsită de o persoană care oricum nu te merită. Da, tu contezi, cel sau cea care citeşti rândurile astea, orice ţi-ar spune oricine, tu eşti cel / cea mai bun(ă)! Da, autosugestia ar trebui să funcţioneze, nu e aşa?
Guest post by Loki
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragul meu soț, te rog, nu mă obliga să-ți spun “te iubesc” mai des decât aș fi în stare
De ce ne este atât de greu să ne iubim pe noi înșine?
TREBUIE! Nu trebuie nimic altceva decât să fii fericit, asta, da!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.