Privind cum se-adună lumea pe la adăposturile cu câini, animată de nobila dorință omenească de-a salva și proteja viața, m-a fulgerat un gând amar: oare ce simte mama lui Ionuț? Ce înțelege ea acum, sau oricând până la sfârșitul vieții, din această solidaritate umană pentru o cauză canină? Acum, când românii au ratat iarăși șansa de-a-și arăta compasiunea față de semeni înaintea celei față de alte viețuitoare, pe care nu o exclude. Și dacă nici moartea unui copil sfâșiat de un câine fără stăpân nu poate fi un prilej destul de potrivit pentru a ne arăta bunătatea, dar și inteligența de a determina îndreptarea unei ieșite cu totul din normal stări de lucruri, nu știu ce altceva ne-ar mai putea mișca și la propriu, și la figurat. Ce rateu uman uriaș, doamnele mele, dacă se va dovedi că Ionuț a murit degeaba…
Vă imaginați cum ar fi arătat un marș al mamelor cu copiii după ele în care să nu se ceară, absurd, moartea maidanezilor, ci pedepsirea vinovaților pentru moartea lui Ionuț? Pentru că ei există, nu “s-a întâmplat!”, așa cum formulăm fatidic, lipsa responsabilului, de cele mai multe ori. Familia aceea nu doar a pierdut un copil, așa cum l-a pierdut, dar a rămas cu cel de-al doilea marcat pe viață de ceea ce s-a petrecut sub ochii lui. Și mă-ntreb, cum de n-am reacționat, noi, mamele? Oare printre toate femeile avocat din România, nu s-a găsit niciuna care să facă pro bono din această tragedie un caz răsunător, să creeze precedentul și să obțină o despăgubire uriașă, usturătoare, exemplară?
Pentru că numai astfel frica i-ar părăsi pe cetățeni, unde nici n-ar trebui să-și aibă locul, și s-ar muta la autorități, unde trebuie să-i fie locul, dacă responsabilitatea e plecată la plimbare. Pentru că numai astfel n-ar mai fi posibilă o asemenea nenorocire. Nu trebuie așteptat să moară oameni înainte de-a lua măsuri care să împiedice asta, dar dacă tot s-a întâmplat, și a fost un copil, și dacă schimbarea este în puterea noastră, cum de mânia, spaima, compasiunea, n-au fost suficient de puternice să scoată în stradă MAMELE? Și să nu le împartă în iubitoare de câini și iubitoare de copii?
Unde sunt, deci, mamele? Mamele care nici în cele mai negre coșmaruri nu-și pot imagina că băiețelul ori fetița lor ar putea avea un sfârșit așa năpraznic. Mamele care trăiesc în același oraș, printre aceleași pericole, mamele care își lasă, la rândul lor, copiii cu bone, bunici sau vecine, mame care tremură la gândul că li s-ar putea întâmpla ceva rău, dar care acum nu se pot pune în locul celei care a pățit-o. Unde sunt măcar mamele copiilor mușcați de câini și care trăiesc cu spaima că s-ar putea repeta? Doamnelor, o moarte fără sens e și mai greu de dus… Dar nu-i timpul pierdut, nu-i așa?
Citiţi şi
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Liniștea părinților tăi este responsabilitatea noastră
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
