Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Cum ești, Viorel?

9 January 2018

paula munteanuM-a speriat Viorel Ilișoi. M-a speriat foarte tare. Nu cu analizele lui de sânge, nu cu celule adipoase, nu cu diabetul, ci cu tristețea, cu singurătatea lui. Dar cel mai tare m-a speriat cât de bine l-am putut înțelege.

Citisem înainte câteva articole cu femei înșelate, femei care înșală, femei care nu spun, dar ar vrea și ele să înșele, cu femei puternice, care nu înșală pe nimeni în afară de ele… Le înțelegeam și pe ele, dar din afară. Singurul meu gând era: „bucurați-vă cât puteți și de suferințele astea, că în curând vă va fi dor de ele”. Da. Nu cred că m-ar fi înțeles și ele pe mine.

Lui Viorel i-am înțeles și ficații din el. Asta și pentru că și-i descria foarte bine. Am înțeles curajul de-a scrie despre el cu o sinceritate aproape de hăcuire. De fapt, nu în a scrie îți trebuie curaj. Scrisul e o formă minunată de terapie. Îți trebuie curaj să te arunci apoi lumii din jur, să recitești ce-ai scris, cu ochii lor și să aștepți un semn c-au înțeles exact ce-ai vrut tu să le spui. Și te simți apoi dezgolit și singur într-o mare de oameni care tac. Sau, și mai rău, îți dau sfaturi, te încurajează: „Niciodată nu-i prea târziu. Nu există prea târziu, prea devreme. Ține-o tot așa! Și poate cine știe, ai să ajungi cândva și tu normal ca mine. Că eu sunt genul de persoană căreia nu-i place minciuna. Gen!”

Știu că sunt cauze multiple pentru boala asta, dar știu că este una comună: obezilor le e frică de oameni. Undeva, cândva, în trecutul lor îndepărtat, au descoperit că, sub o mască de om, trăiește răul, urâtul. Se-ascund apoi, să nu fie răniți, fără să-și dea seama, că l-au luat cu ei, în ei. Noi toți avem fericirea în noi. Doar că e în stare latentă. Doarme. E nevoie de un stimulent venit din afară. Și când stai ascuns, de unul singur, ce să bagi în tine, s-o zgâlțâi? Mâncare. Creierul, complicele ei, te îndeamnă. Eu încă nu am cunoscut sentiment mai lacom decât fericirea. Pe cât îi dai, pe-atât îi mai trebuie. Durerea, tristețea, se satură repede. Și ele de tine și tu de ele. Dar fericirea nu. Este insațiabilă. „Adică ce vrei tu să spui, psihologu’ lu’ pește, că oamenii slabi nu s-au întâlnit cu răul, cu urâtul?” Ba da. Cum să nu? Nimeni nu scapă. Sunt pline psihiatriile de ei. Doar că ei, când ies de-acolo, se pot amesteca ușor printre normali, fără ca cineva să-i observe. Da. Nici mie nu-mi plac grașii. E ca și cum te-ai privi în oglindă și nu-ți mai place ce vezi. Că nu mai ești ca-n tinerețe, slăbuț, frumos și proaspăt, chiar dacă tu erai de-atunci, obez pe dinăuntru. Eu nu cred în nutriționiști. Nu-mi place să dau cuiva mii de lei, doar ca să-mi spună, din spatele unui birou somptuos, țâțâind și clătinându-și capul (of, of, of, copil rău), să nu mai mănânc făină, zahăr, amidoane și grăsimi. Dar aș da cuiva mii de lei, dacă mi-ar spune cum să faci să-ți placă broccoli, când tu ai fost pornit în viață cu slănină, costiță, rântaș și multe, multe prăjeli. Când tu asociezi liniștea cu momentele alea când părinții tăi doar atunci încetau să se mai certe, la mesele alea îmbelșugate, când le curgea grăsimea pe bărbi și plescăiau de plăcere. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar acelui cuiva nu i-aș da. Pentru că știu, că orice mi-ar spune, mie broccoli nu o să-mi placă, decât pentru o vreme și iar am să visez costițe.

cuplu gras

Eu am aflat, pe pielea mea, ce-ți trebuie ca să slăbești. Un singur ingredient: motivație. Și cred că cele mai puternice sunt boala și dragostea. (Și onoarea, a completat odată un bărbat cu care povesteam, lăsându-mă uimită: ce ești tu, d’ Artagnan?) Acuma, când ești cât casa, de dragoste te lingi pe bot. N-ai s-o vezi. Dar boala, da. Aia, da, vine. Vine și la ăia slabi, dar ei pot da vina pe stres. Pe ei lumea îi crede. Noi ne mai scoatem cu „glanda”. (Al naibii organ, cum, din peste șase milioane de oameni, la Auschwitz nu s-a nimerit niciun bolnav de glandă?) Mie a început să-mi scârțâie un picior. Dup-aia să păcăne și apoi să se bălăngăne. Și am ajuns la doctor. Nu le place doctorilor când le explici prea detaliat ce simptome ai.

Al meu, când am terminat de vorbit, mi-a spus:

– Cum doriți, doamnă, să vă plătesc consultația? Cu cardul sau cash?

Și a încheiat:

– Dacă tot sunteți așa deșteaptă, știți că n-am ce tratament să vă dau. N-am să vă jignesc cu placebo. Trebuie doar să slăbiți. Vreți să vă recomand un nutriționist? a bufnit el în râs, întinzând o palmă deschisă spre mine (adică stop, o las baltă) când m-a văzut pornită pe o nouă tiradă.

Și am ieșit șchiopătând, pișcându-l pe fiu-meu de cot:„ Zi-i să-mi dea măcar un algocalmin, în puii mei, că i-am dat o cârcă de bani, doar ca să-mi spună că-s grasă.” Nu mi-a dat.

În timp ce urcam scările spre apartamentul meu, mi-au dat lacrimile de durere. Când încercam să bravez cu glumițele mele („Indiferent pe unde mergeam, eu eram cea mai grasă din lume. Mă tot întrebam pe unde-or fi ceilalți grași. I-ai văzut, mamă? Acolo îs, în spital.”), îi văd și lacrimile fiului meu. Și iată și motivația. Nu am adus copii pe lumea asta ca ei să plângă din cauza mea. Și n-am mai mâncat un an. Până am început să merg din nou, normal. Dup-aia a mai intrat din când, în când, câte-o ciozvârtă. Pe broccoli mi-l fac sos, mă țin de nas și-l beau. Na, ‘tu-te-n aripă. Ia și intră, sănătosu’ lu pește’ prăjit! Nu. Nu m-am îngrășat la loc. Am cinci ani de când mănânc tărâțe de ovăz (uneori chiar și grohăi și nechez, atunci când râd cu poftă). Dar nici nu am ajuns vreo silfidă.

Acuma pot spune că sunt visul lui Viorel: supraponderală. De ce mi-aș schimba viața, când eu știu cât mi-e de bine? Doar ca să dau bine la nunți și botezuri? Sau în poze pe facebook? Cât timp le pasă, chiar și celor care mă bârfesc? Cât timp îmi pasă mie de ceea ce cred ei? Da, parcă mi-ar plăcea s-arăt și eu bine, la nunți, botezuri, în poze… Și dacă și atunci v-ar găsi cineva ceva de bârfit? „O vezi pe aia: știi că a fost cât o vacă?” De ce mi-aș schimba viața, când eu știu că fericirea mea nu are legătură cu kilogramele, ci doar cu fericirea copiilor și nepoților mei. Dacă te-ndepărtezi de copii (sufletește, nu să le plângi pe prispă), doar atunci te-mprăștii în paișpe.

Dar, cum vă spuneam, Viorel m-a speriat. Dacă, din cauza osânzei, mă voi simți și eu singură și tristă? Dacă nu voi mai putea să citesc, să scriu, să mă joc, să-mi chem prietenele să „analizăm caractere”, în vălătuci de fum? Dacă va veni și la mine o zi când nu mă voi mai trezi râzând? Și-ncep primul pas. Literalmente. Adică fac un pas înainte și trei înapoi. Îmi ia juma de oră să ajung la calculator, chiar dacă alerg. Problema e că, pe cât dau jos cu sportul, pun înapoi cu râsul. Lasă că îl bag la „abdomene”, că mi se scutură de le vede Parisul. Mi-aș fi dorit, totuși, un update la articolul lui, de acum doi ani. Și mi-aș dori să-l întreb, știind c-a slăbit:

– Cum ești acum, Viorel? Ești mai fericit?

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

30 and counting

Și de-o fi să nu te mai întorci, trăiește frumos!

Oare e suficientă dragostea?!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,606 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro