Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ştiu sigur că a plecat de mână cu copilul din mine şi m-a lăsat adult

24 October 2019

Prima dată când am avut un gol existenţial, viaţa mi-a dat un reset până la zona pe care psihologii o descriu drept zona de siguranţă maximă pe care o poţi simţi de-a lungul vieţii.

La mine a fost copilăria, cu precădere anii petrecuţi la ţară. Am senzaţia că am scris enorm despre perioada aceasta. Îmi amintesc că la intersecţia de 34 de ani, neştiind ce drum să aleg, m-am întors ACASĂ. E un acasă complex, dincolo de noţiunea de spaţiu. Aveam să înțeleg mai târziu că m-am întors în ceea ce mi-am construit de copil: o realitate încărcată de posibil, de magie, de optimism şi de oameni reper. Am început să-mi reamintesc acea perioadă, să scriu terapeutic şi să mă conectez la tot ce îngropasem adânc, ca pe o comoară. Mi-am reamintit în detaliu copilăria, dar mai ales emoţiile construite. Mi-am reamintit de libertate şi creativitate, de energia debordantă, de curajul nebun de a crede fără dovezi, de intuiţie, de veselie. Mi-am reamintit de mirifica poveste cu moşi şi zâne, de regatul de pe un deal, de basmul care s-a petrecut undeva pe Valea Siretului.

Patru ani mi-au curs vorbele natural şi lin, la fel ca gândurile care se aşezau la locul lor. Emoţia şi simţirea m-au ajutat să-mi recâştig harta personală, să mă “localizez” în marele destin al lumii şi să-mi trăiesc propria poveste, fără a mai avea senzaţia că viaţa mă trăieşte pe mine. Şi, în tot acest scenariu, omul reper care mi-a ţinut lumina a fost, ca în primii ani de viaţă, BUNICA MEA.

 

În 2014, m-am întors acasă în toate modurile posibile, cu o senzaţie ciudată că unele lucruri nu mai pot aştepta. Şi chiar aşa a fost: mă aştepta o dorinţă profesională pe care o evitasem ani la rând şi un om care se pregătea să plece. Bunica mea a plecat definitiv din această lume pe 23 ianuarie 2018. Ştiu sigur că a plecat de mână cu copilul din mine şi m-a lăsat adult…

Mă chinui să scriu între două aliniate care reprezintă două borne importante în viaţa mea, povestea dintre paranteze, povestea mea de succes, povestea prin care mi-am câştigat stima de sine, scenariul de viaţă, trăirea conştientă şi profesia de psiholog. Le-am câştigat cu preţul unei destabilizări profunde şi al unei pierderi neaşteptate. Pentru că neaşteptat a fost momentul în care propoziţia “bunica dumneavoastră are cancer” a sunat ca o ghilotină. Suflul morţii este ca un uragan şi are capacitatea de a culca la pământ chiar şi cele mai stabile construcţii. Pe 14 septembrie 2017, în cel mai crâncen spital din România, cel mai crâncen diagnostic mă forţa să devin adult. Şi-au urmat cinci luni pe care mi-e încă greu să le rememorez, deşi ştiu că fiecare secundă e consemnată undeva.

Mi-e greu să îmi reamintesc cea mai geroasă iarnă din viaţa mea, fix cum a sunat vocea dintr-un vis premonitoriu pe care l-am avut cu câteva luni înainte. Era ca o voce de la meteo care mă anunţa că va urma cea mai geroasă iarnă şi aşa avea să fie, emoţional vorbind. Din acea iarnă ştiu doar titluri de capitole: degradare, morfină, neputinţă, milă, disperare, frig şi frică până la vomă. Din acea iarnă îmi amintesc de cât de rece şi înfricoşătoare este moartea, de cum picură primele secunde din momentul în care sufletul cuiva drag s-a ridicat la cer. Senzaţia aceea de gol, de suspendare e imposibil de descris, chiar şi de către cei care o trăiesc. Ea devine un limbaj comun doar pentru cei care au fost acolo. E o senzaţie de pustiire, acoperită apoi de un comportament de protecţie în care pare că te descurci. E momentul acela în care toţi îţi urează cele mai “necinstite’ urări: “să te întărească Dumnezeu şi să te ajute să treci peste”.

De fapt, tu atunci treci prin centrul durerii, iar tăria e doar o banală anestezie care se pierde în fracţiuni de secundă. Cel mai greu după ce te întâlneşti cu moartea e să mai crezi în viaţă. E o luptă a veşniciilor, a ceva ce anulează altceva. Specifică gândirii copiilor este tocmai reversibilitatea morţii, altfel spus, copiii nu percep moartea ca pe ceva ireversibil. Adulţii, însă, la întâlnirea cu moartea îşi pierd sensul vieţii sau, în cel mai banal mod spus, direcţia şi credinţa.

Citiţi şi De la bunicii mei am învățat două lucruri extrem de diferite: aripi și rădăcini

Sunt doi ani de când mă chinui să scriu iar, dar cuvintele ies greu, tehnic, mecanic pentru că ele nu mai călătoresc cu emoţia. Am înţeles că durerea pierderii cuiva ne ingheaţă, ca o formă de apărare împotriva durerii. Din 2018 şi până acum am scris în mintea mea un compendiu întreg despre durere, pierdere, nostalgie şi moarte. Până la punctul în care astăzi aleg să închei această “împărtăşire” cu recomandarea de a trece prin durere şi nu peste, complet vulnerabil şi fără prea multă tărie. Viaţa nu ne poate naşte şi modela decât în acest mod: vulnerabili, smeriţi, fără măşti şi goi. Pentru simplul motiv că venim şi ieşim din singura lume pe care o cunoaştem, speriaţi, goi şi singuri. Este unica modalitate în care te poţi naşte şi renaşte, singura modalitate în care ne putem câştiga veşnicia.

Toată această experienţă a morţii şi a pierderii a fost ultimul şi cel mai profund dar pe care bunica mea mi l-a făcut. Iar adultul din mine va folosi această poveste despre durere şi pierdere ca o sămânţă dătătoare de sens vieţii, pentru că, trecând “prin durere” şi nu “peste”, vulnerabilă şi nu puternică, am ajuns la o înţelepciune care îmi spune să preţuiesc ceea ce am avut şi să binecuvântez ceea ce voi primi. Dar mai ales am înţeles că trăim de fapt o veşnicie, tranzitată de fracţiuni de secundă de moarte, fix cât ne trebuie să renaştem în alte dimensiuni şi realităţi, în care luăm cu noi tot ceea am avut mai bun şi mai de preţ.

Pe Roxana o găsiți cu totul aici.

“Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană!”. O spunea magistral Dinică în Filantropica și o spun și eu în susținerea campaniei “Biblioteca de la Traian”. Și o voi face în felul meu, scriind povești în schimbul voturilor! Votează pentru educație!

Campanie Cărți pentru copiii de la țară

(Nu trebuie să donezi, te rugăm doar să votezi școala pe care a ales-o autoarea acestui text.)

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Mi-era teamă de mine, nu de el

Casa (altă falsă poveste de Crăciun)

O poveste anormal de normală

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro