Când nu ai cu cine să vorbești, ce faci? Fie te apuci să îți scrii singur mailuri… fie începi să te gândești serios să îți faci un blog, să scrii acolo toate gândurile tale, trimițându-le undeva spre nicăieri, cu o speranță că cineva le va citi și poate îți va spune că simte la fel ca tine. Să mă rezum la prima variantă ca să nu mă mai supun oprobriului public, deoarece mă judec eu singură destul…?
Una dintre temele recente de gândire este Alexandra.
Îmi planific viața ca și cum ea n-ar exista. Și mă simt vinovată. Sunt mama ei. Ar trebui probabil să mă gândesc la ea non-stop. Și uite ca nu o fac. Eu mă gândesc la mine, separat de existența ei. Sunt rea? Sunt egoistă? Sunt o mamă denaturată? Poate.
Mă uit pe Facebook la părinții care se identifică cu propriii copii, se definesc prin ei, își pun poza lor ca poză de de profil, și mă gândesc: ce prostie! Nu trebuie să te definești prin copilul tău. Nu trebuie să te identifici cu el. Tu și el sunteți două persoane diferite, separate. Tu ai viața ta. El o are și o va avea pe a lui. El și nici tu nu trebuie să vă dați socoteală unul altuia. El trebuie, ca și tine la vremea ta, să se construiască, să se caute, să se definească individual. Unde se trage linia între a fi părinte și a fi om, adult, persoană cu propriile vise, speranțe, idealuri?
Da, eu am fost cea care l-am adus pe lume. A fost în pântecul meu, am alăptat-o la sân, am purtat-o în brațe, am dormit cu ea lângă mine atâția ani, am stat cu ea în spital… și uite că acum… sunt departe și nu mai văd rostul la a ma întoarce înapoi. Ea a crescut, eu am crescut. Eu și ea continuăm să creștem, altfel, separat una de cealaltă. Eu îmi planific existența fără ea. Mă gândesc mereu că asta face parte din mersul lucrurilor. Că peste alți câțiva ani ea va face la fel. Și eu m-aș bucura să fie ea însăși și doar să mă informeze despre planurile ei, fără să vină să-mi ceară voie să viseze, să-și formuleze obiective, să lupte pentru ele, să creeze oportunități, să câștige, să piardă și să încerce din nou, cu mai mult elan.
Sunt mai bine de 20 de ani de când mă caut și mă construiesc prin tot ceea ce fac și îmi propun să fiu mai mult, mai bună…
Apoi a venit ea. Trebuie să spun ca la 26 de ani nu știu dacă voiam un copil. Nu știu și nimeni nu știe sigur când îl vrea. Pur și simplu îl are. Îți spui că ești tânăr, că atunci e momentul, că trebuie să faci și un copil, chiar dacă perspectiva te sperie. Și-l faci. Apoi te lovești de toate celelalte. De nopți nedormite, de grija lui, de epuizare, de uitarea de sine. Când ai un copil, uiți de tine. Te privești în oglindă și nu te mai recunoști. Uiți că ești femeie. Ai uita și că ești soție dacă soțul n-ar fi acolo să-ți reamintească de datoria ta de soție. Și le îndeplinești pe toate: ai grijă de ei, de a-i vedea sănătoși, hrăniți, curați, fericiți… ai grijă de tot, numai de tine nu mai ai grijă. Nu mai ai pentru că nu mai contezi, îți spui că dragostea pentru ei este cea care te definește acum și prin ea trebuie sa te împlinești. Și trec anii… Tu redevii femeie, încet, încet, rămâi soție, mamă… dar te-ai pierdut pe drum.
Acum am șansa să mă regăsesc. Abia acum trăiesc o noua etapă a regăsirii. Parcă m-am întors în timp. Parcă sunt iar în liceu, compunând poezii și căutându-mă în pagini de jurnal. Cum e mai bine?
Nu știu. Știu că, dacă mă gândesc la ea, sufăr. Sufăr când văd mămici cu pruncii lor în brațe și al meu e departe. L-am lăsat altora. Sunt tot ai mei, nu e singur. E fericit, are animăluțele lui, are spațiul lui de joacă, are copilăria asemenatoare cu cea pe care am avut-o eu. Și nu e rea, știu sigur. E un spațiu lipsit de griji, un timp al ei în care, sincer, nu cred că se gândește la mine. Nici eu nu mă gândeam la părinți. E adevarat, ai mei erau lângă mine. Trăiam fiecare zi cu bucuria de a ma juca, de a alerga, de a descoperi un loc nou și o nouă întrebuințare a lucrurilor din jur. Apoi am descoperit cărțile și-am citit. Mult. Multe povești… unele i le-am spus și ei, și m-am surprins cu detalii pe care le știam după atâția ani.
Revenind la acum. Acum nu mă gândesc la ea decât uneori. Mă gândesc seara când stau în pat că sper să fie bine, să fie sănătoasă, să o păzească Dumnezeu. Și-atât. Mă gândesc la mine. Toate grijile pe care le am sunt legate de viitorul meu, la cât am riscat pentru a-l face mai bun. Divorțul tocmai s-a terminat de o lună. Și eu mă gândesc numai la mine. Oh, Doamne…
Nu mai sunt soție. Nici mamă nu prea mai sunt. Am redevenit eu. Până și corpul… mă simt mai bine ca la 20 de ani. Învăț, fac sport, citesc, lucrez la mine, la visele mele. Singură.
Am zile când nu vorbesc cu nimeni. Stau închisă în camera mea și îmi văd de cărțile mele.
Experiența câtorva zile fără internet mi-a arătat cât de neimportant e. Mi-am propus să nu mai stau on-line, să văd cine își aduce aminte de mine. Realitatea mi-a arătat că nimeni nu se gândește la mine. Nu e dureros să afli asta. E un fapt la care te aștepti. E normal. Fiecare are viața lui. Și-atunci e anormal să te gândești tu la viața ta? Să fii tu centrul preocupărilor tale? Nu cred. Asta fac. Mă gândesc la mine, la planurile mele, la ce am de făcut pentru a le vedea împlinite. Atât!
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Duminica Cocalarului. Ce mai e de făcut?
Țara în care hoții și proștii ne omoară între ei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
