Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Sunt viu, dar e ca și cum aș fi mort

19 September 2018

„Dacă o întâmplare neplăcută se petrece o singură dată, este posibil să fie un eveniment unic în existența Universului. Dar dacă se petrece de două ori, este clar că se va produce și a treia oară. Important este să fii cât mai departe de ea.” (Warren Weaver – Doamna șansă)

George Bostan avea un nume destul de caraghios, dar era un om minunat și, pe lângă asta, era și cel mai bun prieten al meu, chiar dacă între noi era o diferență de vârstă de douăzeci și cinci de ani. Sau poate tocmai de aia. Eu eram profesoară de filosofie, mai aveam puțin până la pensie, iar el era un tânăr profesor de profesor de istorie de vreo treizeci și ceva de ani și, lucru rar în ziua de azi, era iubit chiar și de elevi pentru că avea un dar minunat: transforma fiecare lecție de istorie într-un mic spectacol. Nu de puține ori, când aveam câte o oră liberă, se întâmpla să intru pe nesimțite în clasa lui și să mă așez într-o bancă liberă și să îl ascult. Nu părea să mă observe nici el și nici elevii pentru că toți păreau prinși de vraja cuvintelor lui. Fără să vreau, mi-am adus aminte de cuvintele din Biblie: „La început a fost cuvântul!”. Ascultându-l, îți dădeai seama de puterea pe care o puteau avea cuvintele, iar George le mânuia magistral pentru că toți elevii îl priveau cu ochii fixați asupra lui, de parcă ar fi ar fi participat chiar ei la luptele descrise. Când am intrat eu, tocmai încheia lecția despre bătălia de la Posada:

— Copii, să țineți minte că soarta este uneori crudă cu cei ce se cred învingători prea repede. Pentru că regele Carol Robert de Anjou asta se credea: un învingător. Și pe bună dreptate, pentru că fusese născut într-un castel cu metereze mărețe: născut ca învingător, crescut ca învingător, încă nu pierduse nicio bătălie în toată viața lui. Nu putea credea că nu va fi și acum învingător în bătălia contra vasalului nesupus Basarab.

S-a ridicat de la catedră și s-a apropiat de primele bănci zâmbind trist:

— Atât numai că toate bătăliile pe care le câștigase măritul rege fuseseră bătălii purtate după regulile clare ale războaielor din evul mediu. Bătălii purtate în arene de luptă când armurile strălucitoare și panașurile multicolore care fluturau în vânt contau mai mult decât știința armelor. De partea cealaltă, se afla Basarab cu oastea lui formată din oameni simpli care nu aveau de gând să respecte nicio regulă de turnir, ci doar să își apere țara. Domnitorul român a ars în drumul mândrei oștiri de cuceritori toate holdele și a otrăvit fântânile, așa cum se obișnuia pe atunci. Gândiți-vă acum la oastea mândră a regelui de Anjou cum pătrunde neînfricată în defileu de la Posada așteptând cu nerăbdare să-și întâlnească inamicii și să-i învingă într-o luptă dreaptă. În loc de asta, de pe malurile abrupte ale văii, au început să cadă în capul lor bolovani, iar soldații lui Basarab trăgeau asupra lor cu săgeți care decimau cu fiecare oră ce trecea neînfricata armată a regelui. Caii și soldații în armuri grele nu puteau urca malurile abrupte, iar bătălia a fost cumplită. În „Cronica pictată de la Viena” se spunea despre soldații regelui că se clătinau „precum în leagăn se leagănă și se scutură și se bat unii de alții pruncii sau ca niște trestii clătinate de vânt”.

bărbat sărută piciorul femeii

Spre mirarea mea ochii i s-au umplut dintr-o dată de lacrimi și, cu glas înecat de plâns, a continuat:

— Imagina-ți-vă acum, copii, rușinea de care a fost cuprins regele când și-a văzut oastea sfărâmată și mândrii lui cavaleri făcuți una cu pământul. El însuși, mărețul învingător de altădată, a fost rănit și a scăpat cu greu, schimbându-și hainele cu ale unui soldat de rând.

Plânsul i s-a accentual și după ce și-a scos ochelarii cu multe dioptrii și i-a șters cu un șervețel, a adăugat:

— Iertați-mă, copii, dar plâng de mila mândrului rege și, în același timp, sunt bucuros de faptul că Basarab a putu astfel să își apere țara.

Plecați acum în pauză.

— Dar nu s-a sunat încă, domnule profesor, a spus o fată din prima bancă.

— Nu-i nimic, Corina, ieșiți totuși. Am să vă rog să nu faceți prea multă gălăgie ca să nu deranjați celelalte clase.

Copiii s-au îndreptat în liniște spre ușă și, privind din când în când curioși spre profesorul care acum plângea în hohote, au ieșit afară din clasă.

După ce a ieșit și ultimul elev, m-am apropiat de el cu gândul să îl liniștesc, dar îl loc de asta m-a luat în brațe și a spus.

— Doamnă Felicia, sunt viu, dar este ca și cum aș fi mort.

I-am spus să își șteargă iar ochii apoi, profitând că nu se sunase încă de pauză și coridoarele școlii erau pustii, l-am tras până în cabinetul meu de filosofie care era liber la ora aceea.

L-am așezat în prima bancă și l-am îndemnat:

— Acum spune, ce naiba s-a mai întâmplat?

A ridicat din umeri și o clipă a părut iar gata să izbucnească în lacrimi:

— M-a părăsit iar, doamnă Felicia.

— Cine? am întrebat eu, dar deja bănuiam răspunsul pentru că dacă l-ar fi părăsit câinele, probabil nu ar fi plâns în halul ăsta.

— Cum cine? s-a mirat el. Christine, cine altcineva? Și dacă îți aduci aminte, este pentru a doua oară anul ăsta.

Mda, îmi aduceam aminte și de soția lui, Christine și de prima ei plecare de acasă de astă vară când George plânsese la fel de mult ca și acum. Christine asta era studentă în anul trei la facultatea de filosofie și avea cam douăzeci și patru de ani și toată lumea s-a mirat când s-a căsătorit cu George care era cu aproape zece ani mai mare ca ea.

Ea părea o zeiță nordică, mai înaltă cu câțiva centimetri ca el și cu niște ochi verzi de care era foarte mândră: De parcă ochii nu ar fi fost îndeajuns ca să atragă toate privirile, mai avea și un corp bine proporționat și un păr blond pe care mereu îl scutura mândră. Nimeni nu a priceput motivul pentru care o fată ca ea s-ar fi putut căsători cu un bărbat blajin ca George, pentru că nu avea nimic care să atragă femeile. Salariul îl avea cum îl are orice profesor de istorie, adică nu prea mare, iar înfățișarea lui părea de-a dreptul ștearsă pe lângă ea și nici ochelarii cu multe dioptrii pe care îi purta tot timpul nu îl ajutau cine știe ce. Dar cum timpul a trecut fără să se întâmple nimic notabil, toți s-au obișnuit și cu căsătoria asta ciudată. Gurile rele vorbeau că tânăra zeiță nordică ar mai fi avut din când în când câte o aventură ba cu unul, ba cu altul, dar cum nimic nu a fost dovedit, în cele din urmă s-au stins și bârfele astea.

Numai că astă vară, tânăra lui soție l-a anunțat sec că pleacă cu un grup de prieteni la mare fiindcă este o ocazie deosebită și nu vrea să o piardă.

S-a întâmplat să fiu chiar la ei acasă când Christine s-a întors de la mare bronzată, relaxată și surâzătoare.

Cum George a aflat deja că, de fapt, grupul cu care ar fi trebuie ea să plece la mare se răzgândise și plecase în Delta Dunării, iar ea a ajuns la mare doar împreună cu un fost iubit de-al ei.

Când George i-a reproșat pe un ton timid asta, ea i-a răspuns nervoasă:

— Ești nebun? După ce că anul ăsta nu mă poți duce la mare, acum, când am găsit cine să mă ducă, iar eu îi plătesc numai jumătate din benzină, tot tu mă acuzi? Vrei să nu mai îmi controlezi viața și să mă lași în pace să fac ce vreau?

Am plecat înainte ca cearta să ia amploare, dar, din câte am înțeles, principalul vinovat din întreaga poveste era George care se amestecase în intimitatea ei și aflase ce s-a întâmplat și nicidecum ea care plecase cu un bărbat străin la mare.

Aducându-mi aminte de întreaga poveste, am oftat și am spus:

— O să se întoarcă și de data asta, George.

A ridicat din umeri și a spus:

— Se vede treaba că nu știi ce a scris Warren Weaver în cartea „Doamna șansă”.

A fost rândul meu să ridic din umeri:

— Nu știu nici cine este Warren Weaver și nici ce cărți a scris.

Când era vorba de explicat ceva, George uita cu totul de altele și spiritul profesoral îl făcea să uite de necazurile proprii. Și de data asta ochii i s-au uscat instantaneu și a spus:

— Păi Warren Weaver era profesor de matematică, doctor în știință, stimată doamnă…

Era singurul care îmi spunea așa, poate mai degrabă dintr-o pornire filială, dar adevărul este că uneori și eu simțeam ca și cum ar fi copilul meu. Poate de asta țineam așa de mult, fiindcă îl vedeam ca fiind copilul pe care nu l-am mai avut. Am încercat să îmi înăbuș tristețea și l-am ascultat mai departe.

— Ei bine, Warren Weaver ăsta era un profesor foarte serios, dar, din când în când, mai publica și câte o carte de matematică distractivă și din cauza asta era foarte iubit de studenți…

— Cam așa cum ești tu iubit de elevi, George.

— Cam așa, oftă el trist și continuă. În cartea asta de care vă vorbeam, „Doamna șansă” se întrece pe sine însuși în vorbe de duh și butade, dar cea care mi-a plăcut cel mai mult a fost asta: „Dacă o întâmplare neplăcută se petrece o singură dată, este posibil să fie un eveniment unic în existența Universului. Dar dacă se petrece de două ori, este clar că se va produce și a treia oară. Important este să fii cât mai departe de ea”

A zâmbit trist apoi a spus:

— Christine a mea a plecat de două ori de acasă, iar doctorul ăsta în matematici care este Warren Weaver a spus că în mod sigur se va întâmpla și a treia oară. Problema este că eu nu pot sta departe de ea, pentru că este totuși soția mea.

Și-a prins capul în mâini apoi a zis:

— Deși după cum s-a întâmplat totul, nu cred că de data asta se va mai întoarce…

Eram prea bătrână ca să nu fi auzit de efectul benefic al efectului de confesiune, așa că m-am așezat lângă el și l-am îndemnat.

— Povestește-mi, George.

A oftat și a început să îmi povestească:

— Aseară ne uitam amândoi la televizor la un film romantic, când a primit un telefon de la instructorul ei de fitness. Primise un film cu noile exerciții pe care le folosesc vedetele de la Hollywood ca să își mențină silueta și va ține sala deschisă pentru eleva ei favorită ca să facă o parte din exercițiile primite. Mai fusese și altă dată la ore mici la sală, așa că nu m-am mirat prea mult, chiar dacă mi se părea că manifestă o pasiune cam ciudată pentru bărbatul ăsta mușchiulos. Ea s-a jurat că nu este nimic între ei, chiar dacă odată, când eu eram ocupat cu corectarea tezelor, au fost amândoi la Berar și iar au venit acasă după miezul nopții. Chiar dacă nu îmi plăcea stilul lui persuasiv în care vorbea cu ea, nu prea aveam ce să spun, chiar dacă uneori mi se părea că este șarpele care o momește pe Eva să păcătuiască. Lucrând cu atâtea femei, este clar că și fără studii de psihologie, le cunoștea punctele slabe, iar Christine a mea avea o mulțime. În primul rând, avea o acută lipsă de încredere, în ea iar omul ăsta știa ce cuvinte să-i spună în așa fel încât să o încurajeze și să-i ridice moralul. De câte ori se întâmpla să ajung la sală și să o aștept, instructorul parcă avea treabă numai cu ea și mereu o încuraja stăruitor: „Hai acum, Christine, hai că poți, nu te opri, scoate din tine tot ce este mai bun!” Tu știi că am făcut și câteva module de psihopedagogie, dar pe lângă asta am audiat toate cursurile postuniversitare la care m-am nimerit.

Își scoase ochelarii și își frecă ochii plânși, dar eu nu l-am grăbit, lăsându-l să-mi povestească în ritmul lui. După un timp, își puse iar ochelarii lui cu dioptrii multe, ca și cum ar fi vrut să vadă mai bine cuvintele poveștii lui triste.

— Recunoșteam foarte clar metoda folosită de el, dar cred că o aplica instinctiv, pentru că nu prea îl credeam în stare să facă o facultate după înfățișarea lui de play-boy. Christine a mea se uita la el la fel ca o marmotă în călduri, iar eu nu puteam să zic nimic, decât să zâmbesc bucuros că nevasta mea face atât de multe progrese. O dată, când am ajuns acolo ceva mai târziu, am văzut că erau doar ei doi și o punea să se urce pe un fel de suporturi, iar când a ajuns sus, a pipăit-o pe fund și a spus:

— Ia să vedem acum cât de tari s-au făcut mușchii fesieri în urma exercițiilor. Mda, destul de mult, dar va trebuie să mai lucrăm la ei și să le facem masaj zilnic. Eventual, după ce pleacă toți că cine știe cum se interpretează altfel.

Sala de gimnastică era imensă, dar avea o acustică de invidiat, așa că am auzit fiecare cuvânt spus de el ca și cum ar fi fost lângă mine, cum la fel de bine am auzit și răspunsul ei entuziasmat.

S-a întors brusc spre mine și m-a întrebat:

— Nu crezi că specia asta de instructori de fitness sunt o specie periculoasă și ar trebui împușcați?

L-am bătut încurajator pe umăr și l-am îndemnat:

— Nu te mai comporta ca un puști de cincisprezece ani și zi mai bine ce s-a întâmplat aseară.

A oftat și a continuat:

— Păi ce să se întâmple? După ce a primit telefonul, a început să zburde prin casă, adunându-și lucrurile de care ave anevoie și a ieșit ca o furtună din casă. Nu locuiam prea departe de sală, dar după cum a plecat, cred că a bătut un record de viteză până acolo. Nu aveam mașină și mereu îmi reproșa asta, dar uneori o mai aducea instructorul până acasă și speram să facă și aseară la fel pentru că, la câteva minute după plecarea ei, s-a pornit o ploaie sâcâitoare de toamnă.

Am așteptat mai bine de o oră apoi, văzând că nu mai apare, mi-a zis că poate instructorul de fitness o fi ocupat și nu o poate aduce acasă, așa că mi-am luat umbrela, am mai luat încă una pentru ea și am pornit spre sală.

Mașina instructorului era parcată în stradă, așa că chiar dacă luminile erau stinse în sală, cum ușa era descuiată, mi-am făcut curaj și am intrat.

Ei erau în spatele sălii și priveau amândoi la un film pe un laptop care era pe masă, probabil un instructorului pentru că și ăsta era un alt reproș pe care mi-l făcea mereu, că nu sunt în stare să-i iau și un laptop, așa cum au toate colegele ei.

Când m-a văzut, parcă s-a transformat într-o walkirie nordică, o adevărată zeiță a răzbunării, care s-a repezit la mine cu o falcă în cer și cu una în pământ. Din câțiva pași a străbătut cei aproape zece metri care o despărțeau de mine și nu sunt sigur că nu mi-a fluturat și unghiile prin fața ochilor.

— Ți-am spus de o mie de ori să nu mă mai urmărești și să nu mai îmi controlezi viața!

— Ți-am adus doar umbrela, am încercat eu să îi explic, dar ea s-a întors la filmul lor, făcându-mi semn să dispar fără să mă mai bage apoi în seamă.

Din vestiare au mai apărut câteva grupuri de fete și băieți care m-au privit ciudat, în timp ce se îndreptau spre ieșire, așa că, în cele din urmă, am plecat și eu după ei.

M-am sprijinit cu fundul de mașina instructorului de fitness și m-am gândit că în viața mea nu am fost atât de umilit. Iubirea viții mele închisă acolo cu un bărbat pe care, în mod sigur îl iubea, iar eu, așteptând-o în ploaie să apară.

Când peste vreo două ore mi-am făcut totuși curaj să mă duc după ea, cei doi nu mai erau în fața laptopului, dar au lăsat pe masă, în urma lor, o grămadă imensă de coji de semințe de floarea soarelui. Dintr-o cămăruță apropiată se auzeau zgomote care nu mai lăsau niciun dubiu cu privire la activitatea care se desfășura dincolo de ușa încuiată. Ar fi trebuit să mă trântesc în ușă și dacă tot nu puteam să o sparg, atunci măcar să le stric distracția. Dar, în loc de asta, am privit grămada de coji de semințe și m-am gândit: anul viitor soția mea va termina facultatea și va preda filosofia elevilor. Iar ea, în loc să se comporte ca o doamnă, mănâncă semințe ca ultima țărancă din piață cu instructorul ei de fitness. Oare nu greșisem oare când am primit-o așa de ușor în viața mea, fără să știu aproape nimic despre ea? Era o fată care ceda prea ușor instinctelor și, nu de puține ori, am surprins-o pe stradă cum privea fără nicio rușine după alți bărbați, deși era împreună cu mine. Pur și simplu, nu se putea abține, ca și cum ar fi trecut pe pilot automat, ca și cum altcineva ar fi preluat controlul asupra ei…

A zâmbit trist și s-a ridicat din banca în care stătea:

— Am plecat singur prin ploaia tot mai deasă, fără să mai deschid umbrela, cu speranța tainică că voi răci, că mă voi îmbolnăvi de pneumonie și voi muri. N-am murit, iar Christine a venit acasă numai spre dimineață, și-a strâns în grabă câteva lucruri, a ieșit pe ușă și dusă a fost, așa că, de data asta, chiar cred că nu mai revine…

A ieșit și el pe ușa cabinetului de filosofie, iar din clipa aia s-a schimbat total. Aproape zilnic se ducea la hanul lui Măciucă unde bea până aproape cădea sub masă. Deviza hanului lui Măciucă era destul de caraghioasă: „Beți până când vă simțiți de parcă o uriașă măciucă v-a lovit în cap!” Toți clienții se amuzau de acest îndemn, numai George părea să îl ia ca atare și, nu de puțin ori, am fost nevoită să îl sprijin până acasă, pentru că locuiam în același bloc.

În ciuda numelui, hanul era destul de curățel și nu de puține ori se întâmpla să merg seara să iau o cină ușoară, dar de când George căzuse în patima băuturii, mă duceam aproape în fiecare seară, cu gândul să-i fiu aproape în caz că are nevoie de mine.

*

În seara asta am ajuns ceva mai târziu la han, fiindcă m-au tot oprit niște vecini să mă întrebe ba una, ba alta, așa că abia la zece am ajuns acolo.

Imediat cum m-a zărit chelnerul, mi-a făcut semn și, când m-am dus lângă el, mi-a dat un plic închis pe care am recunoscut scrisul lăbărțat la lui George: „doamnei Tatomir Felicia, personal!”

— Știu că îi sunteți prietenă, așa că ar trebui să aveți grijă de el în seara asta. S-a trotilat mai tare ca de obicei și a plecat spre drumul pe unde se plimbă el de obicei.

Drumul cu pricina era un drum care avea pe o distanță de câțiva kilometri, o pistă de biciclete, și mereu în ultimul timp, George făcea câte o plimbare pe acolo. Când l-am întrebat de ce preferă tocmai zona aia, a spus că îi place să se plimbe pe acolo pentru că acolo a întâlnit-o prima dată pe Christine. A adăugat ceva mai încet că, dacă bea destul, i se pare că o vede iar pe Christine făcându-și iar alergarea de seară.

Mie nu îmi plăcea locul ăla pentru că pe șoseaua care duce spre oraș, treceau cam din zece în zece minute mașini grele, încărcate cu marfă de la cele două fabrici din apropiere. Iar după ce bea ceva mai mult, George devenea destul de nesigur pe picioare.

Am desfăcut cu grijă plicul și, de cum l-am citit, am sărit în picioare și am luat-o la fugă cu slabele mele puteri de femeie care se apropie de 60 de ani.

Pe foia de hârtie scria cu litere de tipar, se vede treaba că George era prea băut ca să mai poată scrie cursiv: „Doamna Felicia vă rog să cereți scuze în numele meu șoferului de camion. Aș fi preferat trenul, dar trenurile trec atât de rar prin orașul nostru, încât nu am mai avut răbdare. Nici eu și nici moartea.”

Am ajuns cu sufletul la gură la locul accidentului, odată cu mașina salvării. George era mort, iar șoferul de pe camion se plângea că omul mergea aproape normal pe trotuar și, dintr-odată, s-a repezit brusc în fața mașinii.

Am oftat și m-am întors cu ochii în lacrimi la han și m-am îndreptat spre prietenii lui de pahar:

— Băieți, le-am spus eu, e seară e târziu și George nu mai vine!

Le-am povestit apoi ce s-a întâmplat și toți au vărsat câte o picătură de băutură din paharele din care beau, iar bețivul localului a spus sughițând.

— Femeile este un lucru foarte periculos.

Toți din sala mare a hanului l-au aprobat zgomotos și au dat paharele peste cap. Până și eu eram de acord cu ei, așa că, pentru prima dată, am băut și eu un pahar în amintirea prietenului meu și am plecat acasă mult mai tristă ca în alte seri.

„Dacă vei voi
Cea din urmă zi
Să o trăim măcar pe ea frumos.
Să plecăm în munți
Unde nu sunt punți
Unde merg și vulturii pe jos.
Să avem niște vin
Să dormim puțin
Sub anestezii de cavernet
Eu să te ascult
Și tu să taci mult
Să ne depănăm viață încet.
După atâta timp
Nu pot să mă schimb
Totuși trebuia să mă cunoști
Și la cap de zi
Pentru a sfârși
Plângem amândoi ca niște proști.
Poate că-s naiv,
Dar te mai cultiv
În Antichități de sentiment
Piesa noastră în doi
Va avea apoi
Un târziu zadarnic happy-end.
Eram numai doi
Zilnic numai noi
Drum nici înainte nici ‘napoi
Cum s-a întâmplat
De s-a adunat
Și e toată lumea între noi.
Răni atâtea am
Ca un cal în ham
Care trage greu un car de spini
Și am să merg la târg
Și am să îmi vând cu sârg
Toate rănile la cap de timp.
Ne mințim mereu
Unul, tu sau eu,
Are în mâna ultimul atu.
Trec la suferinzi
Murmur în oglinzi
La adio, la adio tu.
Nu se mai aud
Păsări de la sud
Un curent polar le străbătu
Că-ntr-un trist halou
Îți rostesc din nou
La adio, la adio tu.
Ce a fost a fost
Ce va fi va fi
Uite că a venit
Ultima zi.

Guest post by Ionela Gălușcă

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Bărbații nu se schimbă, se schimbă femeile care au fost trădate

După ce am făcut primul pas în afara zonei de confort, am avut parte de una din cele mai bune partide de amor din viața mea

Ce ai tu, nu mai găsesc în altă parte, ce am eu, tu știi de mai găsești, dar…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,339 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro