Sylvia Plath – când mintea nu te mai lasă să trăiești

Andreea Petrescu

11 June 2013

Sylvia Plath, primul poet care a primit postum Premiul Pulitzer, pentru un volum cu ultimele şi cele mai tulburătoare dintre versurile rămase nepublicate, a lăsat un tulburător testament literar și o sâcâitoare poveste. Pentru că e de neînţeles cum o femeie de 30 de ani, capabilă de o auto-analiză lucidă până la cinism, și-a folosit mintea nu pentru a se salva de demoni, ci pentru a-şi plănui moartea. Care a continuat să facă victime şi după…

Sunt psihiatri care au inclus cazul Sylviei la categoria tulburărilor bipolare de tip 2, în timp ce alţii au pus dezechilibrele sale sufleteşti pe seama unor dereglări hormonale extrem de puternice. În scurta ei viaţă, scriitoarea a pendulat permanent între o ambiţie profesională cu care ar fi mutat munţii şi o dramă interioară extremă. Sylvia a fost un copil şi un adolescent de nota zece. Ţintind mereu către vârfuri tot mai înălţate, scria în jurnal că a „sigilat primii nouă ani de viaţă, ca un vas în miniatură într-o sticlă, ca pe un mit alb, vechi, inaccesibil şi frumos”. Au fost anii în care tatăl ei încă trăia. Copila ţinea încă de la 14 ani un jurnal al întâlnirilor „amoroase”, în care nota fiecare sfârşit şi fiecare început, câteodată al unor relaţii care durau preţ de câteva întâlniri. „E atâta suferinţă în jocul ăsta de a găsi un partener, de a încerca, de a testa. Şi îţi dai brusc seama că ai uitat că e un joc şi sfârşeşti în lacrimi” scria. „Aş fi mult mai fericită dacă n-aş gândi şi, dacă n-aş avea organe sexuale, n-aş mai izbucni în lacrimi tot timpul”.

Îşi dorea atât de mult să intre la Harvard încât, când a fost respinsă, a încercat să se sinucidă, luând un pumn de somnifere. Avea 20 de ani şi a fost salvată la timp. Scria, ca tânără studentă: „Nu contează cât de bucuros eşti, nimic nu mai e real, nici trecut, nici viitor, atunci când rămâi singur în camera ta”. Trecea uşor de la o stare la alta şi pe plan emoţional trăia într-un montagne-rousse. Nu putea să înţeleagă de ce femeile sunt privite cu alţi ochi dacă duc vieţi sexuale promiscue, în schimb bărbaţii nu.

A avut zeci de parteneri şi „împuşca” invitaţii la diferite petreceri din partea băieţilor, iar asta o inspira să scrie poezii. „Sunt milioane de fete frumoase şi în fiecare zi câte una lasă în urmă adolescenţa şi începe să fie atrasă de jocul iubirii. Şi îţi dai seama că trebuie să fii în competiţie şi că bogăţia şi frumuseţea nu sunt de partea ta”. O mâhnea gândul că nu provine dintr-o familie bogată, aşa că atracţia pe care o exercita asupra bărbaţilor o flata şi se transforma într-un pariu câştigat. Se temea să nu fie văzută ca o fată încrezută sau prea deşteaptă şi că băieţii s-ar putea gândi la asta mai ales dacă îi duce acasă, pentru că ar vedea toate notiţele şi strofele de poezii împrăştiate peste tot. Dar nu voia nici să pară o pradă uşoară, deşi spre asta înclina mai degrabă. Şi credea, de multe ori, că bărbaţii pe care îi atrăgea şi abandona ţineau mai mult la ea decât în realitate. Perry Norton, unul dintre iubiţii ei din liceu, a mărturisit mai târziu: “totul între noi a fost incredibil de inocent. Nu făceam decât să ieşim împreună şi să vorbim sau să ne plimbăm cu bicicleta. Era o persoană foarte atrăgătoare, dar n-am fost nicodată atras de ea, lucru care m-a mirat şi pe mine, pentru că aş fi avut toate motivele”.

Alteori, o atrăgea ideea de a fi soţie, dacă asta ar fi însemnat să nu îşi ţină în frâu sexualitatea, care devenea o sursă de inspiraţie mai ales când era neexploatată: „Presupun că după o vreme m-aş obişnui cu ideea de căsnicie şi copii. Numai dacă nu îmi înăbuşă dorinţa de a mă exprima în modul meu senzual, dar încrezut. Sigur, căsătoria este tot o exprimare a sinelui, dar numai dacă nu îmi secătuieşte arta, scrisul, sublimări ale dorinţelor mele sexuale. Dacă l-aş putea găsi pe bărbatul inteligent, dar şi magnetic şi atrăgător… Pentru că dacă eu pot oferi combinaţia asta, de ce n-ar trebui să mă aştept la ea din partea unui bărbat?” Dar căuta bărbatul perfect cu o frenezie haotică. Analiza, în jurnal, chiar şi patru bărbaţi deodată. Şi o făcea întocmai ca pe o facultate, o slujbă sau o locuinţă, punând laolaltă calităţile şi defectele fiecăruia pe toate planurile şi raportându-i mereu la un ideal.

A fost „neoficial logodită” pentru scurtă vreme cu Gordon Lameyer, un bărbat atrăgător cu care împărăşea seminţia germană a părinţilor, pe care l-a cunoscut când studia la Colegiul Smith din Northampton.

În 1954, anul în care s-au despărţit, l-a cunoscut pe cel pe care avea să îl numească singura sa iubire adevărată: Richard Sassoon, un bărbat care nu se potrivea câtuşi de puţin cu idealul ei de frumuseţe. Era francez şi emana un magnetism cuceritor, avea ochii negri, încercănaţi şi era rudă îndepărată cu poetul Siegfried Sassoon. A invitat-o la New York. Îi scria: „încep să mă conving că ar fi interesant să mă joc de-a tăticul cu o fetiţă obraznică, dacă tu eşti aceea”. Sylvia a ajuns la întâlnire, s-a cazat apoi la un hotel şi s-a încuiat toată noaptea în cameră, cu Richard. Se întâmpla în mai. De Crăciun s-au întors la New York, s-au plimbat în jurul bradului uriaş din Rockefeller Center, ca la nici două zile după aceea, maşina lui Richard, în care erau câteva caiete de poezii, parfumul preferat al Sylviei şi o valiză întreagă de haine, asă fie spartă. Şi, dacă ar fi să judecăm după poemul pe care l-a scris pe drumul de întoarcere la Londra, l-a adus la exasperare pe Richard cu crizele de nervi pe care le-a făcut, până la punctul în care omul a pălmuit-o în plină stradă.

Pe planul învăţăturii, Sylvia era de nestrămutat. Eşecul Harvard, care a împins-o la sinucidere, s-a transformat într-o luptă hotărâtă, care s-a materializat printr-o bursă la Cambridge. Pe vaporul care o ducea în Anglia, Sylvia l-a cunoscut pe Carl Shakin, care obţinuse şi el o bursă pentru Manchester. Era însurat de opt săptămâni şi Sylvia era cu Richard, dar niciunuia nu i-a păsat. La Cambridge, Sylvia s-a făcut remarcată imediat. Făcea notă discordantă, cu puloverele şi fularele sale imprimate cu emblema Smith College, fustele tipic americane , pantofi roşii şi valizele Samsonite alb cu auriu, nou-nouţe. Colegii au început să o ironizeze, dar Sylvia le-a ţinut piept, chiar dacă stătea de multe ori singură în mansarda locuinţei din Whitstead, care era destinată studenţilor străini. Ca să treacă timpul, a început să redecoreze locul şi să gătească.

Nimeni de la Cambridge nu ştia despre tentativa ei de sinucidere sau despre relaţia ei cu Richard, aşa că a început să se întâlneacă cu o mulţime de băieţi, încântată de atmosfera de la petrecerile care se ţineau lanţ în campus. Îşi dorea enorm să fie populară, aşa că a întocmit o listă de activităţi la care era o probabilitate mare să cunoască bărbaţi şi oameni influenţi, de la grupuri de teatru la revista universităţii şi cluburi politice şi le-a bifat pe toate.

Dar şi-a dat repede seama că toţi erau ori prea tineri, ori aveau prea puţină experienţă sexuală şi îi aduceau mereu aminte de cât de bine se simţise cu Richard. A decis aşadar să îi facă o surpriză şi să îl viziteze la Paris, unde studia. Scurta lor vacanţă a fost adorabilă pentru Sylvia, care abia aştepta să facă o baie de soare pe Coasta de Azur, mult mai primitoare, chiar şi iarna, decât clima din Marea Britanie. S-au plimbat, au mers la teatru, au mâncat şi au băut vinuri alese, au ajuns până în Nisa, au privit „soarele roşu, care ieşea ca ochiul lui Dumnezeu dintr-o mare urlând” şi au vizitat catedrale. Îi scria mamei sale cum şi-a sprijinit capul de zidul impresionant al uneia dintre ele, când a simţit o atingere pe umăr, pe care avea să şi-o amintească mereu ca reprezentarea purităţii şi milostiveniei absolute, pe care o căutase toată viaţa. Era maica stareţă, care i-a spus:  „Ne pleurez plus, entrez”.

Dar tocmai când se pregătea să plece înapoi în Anglia, Richard, care spunea despre ea că era „oscilantă precum marea”, i-a spus că sentimentele lui pentru ea s-au schimbat şi că a cunoscut între timp alte femei. Sylvia s-a întors răvăşită la Cambridge şi a început să bea tot mai mult. S-a concentrat asupra poeziei, scrisă într-o formă pe care Richard i-o sugerase, şi s-a bucurat să afle că i se publicaseră câteva dintre ele într-un jurnal de literatură. În acelaşi jurnal, a descoperit câteva poezii scrise de Ted Hughes, pe care şi-a dorit enorm să îl întâlnească. Îi scria mamei sale: „tânjesc după cineva care să mă facă să-l uit pe Richard. Merit asta, o iubire răvăşitoare, dar care să nu mă distrugă. Doamne, cât mi-aş dori să gătesc, să mă aşez la casa mea şi să fiu în visurile unui bărbat şi să scriu. Mă gândesc întruna la posibilitatea unei asemenea iubiri. Dar mă şi sperie. Enorm”.

S-a decis să meargă la o petrecere dată în cinstea lui, însoţită de un coleg de facultate. Era februarie 1956. Cum a deschis uşa, privirile i-au căzut asupra unui „bărbat înalt, brunet şi bine făcut”. Era chiar Ted, cunoscut în campus ca un cuceritor. Când a observat-o şi el, n-a stat prea mult pe gânduri şi a intrat în vorbă cu ea. Sylvia, care băuse mult, a început să îi recite, ţipând din pricina zgomotului, versuri din poeziile lui, lucru peste măsură de flatant, aşa cum avea să spună Ted mai târziu. S-au încuiat apoi într-o cameră şi bărbatul a sărutat-o, iar ea l-a muşcat de obraz, până i-a dat sângele. Sylvia s-a întors apoi în campus cu băiatul cu care venise, cu care s-a şi culcat în noaptea aceea.

Chiar dacă a început să se vadă tot mai des cu Ted, nu îl putea uita pe Richard. După o noapte „ca de holocaust” cu Ted, a zburat până la Paris, unde spera să îl găsească pe cel pe care încă îl iubea. Spre dezamăgirea ei, Richard era în Spania. Aşa cum plănuise dinainte să plece, l-a chemat la hotel pe fostul ei iubit, Gordon, care era acum marinar şi avea o permisie de 30 de zile. „Priveam pe fereastră, la străzile Parisului, şi mă simţeam cuprins de tristeţe. Ne-am dat seama amândoi că era o greşeală. Nu mai era nicio atracţie între noi. Sylvia m-a rugat ca măcar până la München să merg cu ea şi apoi o putem lua pe drumuri separate”, scria Gordon mai târziu. 

I-a scris lui Richard că se va mărita cu Ted imediat ce a ajuns în Anglia. S-au căsătorit în iunie 1956 şi la scurt timp s-au mutat în America, iar Sylvia s-a angajat pentru o vreme ca profesor la Smith, apoi ca recepţionistă la un spital de psihiatrie. Seara mergea la seminarii de literatură, unde l-a cunoscut pe Robert Lowell, care a contribuit enorm la şlefuirea şi feminizarea scriituri sale. S-au întors la Londra în 1959 şi, jumătate de an după ce a născut-o pe fiica lor, Frieda, în aprilie 1960, Sylvia a publicat prima ei culegere de poeme, “The Collosus”. Mai puţin de un an mai târziu, s-a mutat împreună cu copilul şi cu Ted într-o locuinţă din Chalcot Square, din apropiere de Londra, deţinută de Assia Wevill, care avea să îi devină amantă lui Ted şi în 1962 l-a născut pe Nicholas. Câteva luni mai târziu, după o încercare de suicid la volanul automobilului şi un acces de furie în care i-a rupt soţului ei toate caietele de ciorne şi  i-a sfâşiat cărţile scumpe, în ediţii rare, la care Ted ţinea enorm, Sylvia şi-a luat copiii şi a plecat din casă.

Măcinată de depresie, scriitoarea a avut parte, paradoxal, de cel mai puternic şi creativ an din întreaga viaţă. A scris 26 de poeme şi singurul ei roman, “Clopotul de sticlă”, sub pseudonimul Victoria Lucas, pe care critica l-a ignorat pe atunci cu desăvârşire. Abia mai târziu avea să-şi dovedească însemnătatea semi-autobiografică şi radiografia pe care Sylvia o crease în paginile cărţii. Cartea a fost publicată în ianuarie 1963. O lună mai târziu, după nenumărate avertizări din partea psihiatrului, Sylvia a îndeplinit ultimul ritual.

S-a asigurat mai întâi de toate că Frieda şi Nicholas dorm. Le-a dus lapte şi biscuiţi, a vorbit cu ei şi le-a cântat, apoi a deschis geamurile larg şi a sigilat uşa de la camera lor cu bandă adezivă şi cârpe umede. A coborât apoi în bucătărie, a închis şi sigilat şi de această dată uşa, şi a dat drumul la gaz. A îngenuncheat  pe o cârpă întinsă pe jos, a băgat capul în cuptor şi a fost găsită moartă câteva ore mai târziu. Avea doar 30 de ani. Vestea l-a dărâmat pe Ted, care scria că viaţa lui de dinainte de asta nu mai exista, şi care, într-un gest condamnat de cititori, a distrus ultimul jurnal al Sylviei, “pentru ca ai noştri copii să nu trebuiască să îl citească vreodată”. Tot el scria într-un eseu că “în spatele poemelor ei e o natură feroce, care nu face compromisuri. E o muză neobişnuită, cheală, albă şi sălbatică, în pelerina ei de oase, plutind peste un peisaj al Pictorilor Primitivi”. În mod tragic, muza a luat cu ea pe calea morţii şi alte minţi.

Assia Wevill era însărcinată când Sylvia s-a sinucis, dar a decis să facă avort la o lună după aceea. L-a ajutat pe Ted să-i crească pe Frieda şi Nicholas, timp în care lucra alături de el la cărţi pentru care făcea ilustraţii şi spunea deseori că imaginea Sylviei o bântuia. Era încă măritată cu un alt bărbat în 1965, când i-a născut o fetiţă lui Ted, pe Alexandra Tatiana Elise, poreclită Shura. Copilul a devenit centrul existenţei Assiei şi refugiu de nepăsarea crescândă a lui Ted faţă de ea, pe care se temea să nu i-o transmită şi fetiţei. Ted i-a spus într-o zi că, din nefericire pentru ea, fusese martoră a morţii Sylviei, ceea ce o “contaminase pe vecie”, pentru că nu avea de gând să o ia vreodată de soţie.

Ca într-o terifiantă viaţă în oglindă, a trăit la scurt timp după aceea tocmai rolul Sylviei, când a aflat că Ted se îndrăgostise de o altă femeie. În ceea ce scriitorul descria mai târziu ca “indecizii nebuneşti, în contrast cu deciziile nebuneşti ale Sylviei”, Assia a decis să îşi pună capăt zilelor şi să o ia cu ea pe cealaltă lume şi pe micuţa Shura, care avea doar patru ani. A făcut-o pe 23 martie 1969. A sigilat uşile şi geamurile bucătăriei, şi-a luat fetiţa în braţe şi a dat drumul la gaz.

Ted a scris apoi un poem, pe care nu l-a publicat niciodată, în care îşi reproşa dramele care s-au iscat în jurul lui. Inexplicabil, a publicat însă o colecţie de poeme în 1990, în care o acuza pe Assia că “a vrut să ardă pe rugul Sylviei”. S-a însurat, în 1970, cu o asistentă medicală. În 1998, anul în care a murit de infarct, a publicat 88 de scrisori între el, Sylvia şi destinate copiilor lor, vrând să spele din ura oamenilor faţă de el. Pe una dintre ele i-a scris-o, la cea de-a 24-a aniversare, fiului, Nicholas:

“Sper că lucrurile s-au mai limpezit. Simt că eşti supus la o presiune uriaşă. O să îţi petreci tot restul vieţii oscilând între relaţii care se vor transforma în tuneluri pline de capcane şi evadări bruşte în aerul liber, deschis, unde toată lumea pare a ta. Nimeni nu a ajuns la un echilibru perfect. O să ajungi şi tu mai aproape de el pe măsură ce îmbătrâneşti, când o să ajungi la punctul în care ai experimentat atât de multe încât o să poţi sacrifica unele lucruri mai uşor şi o să fii mai înţelegător cu durerea şi pierderea (…) Toţi oamenii sunt de fapt în continuare copii. Dacă o să simţi vreodată că au trecut săptămâni în care n-ai simţit lupta aceea aprigă a copilului din tine, care se zbate să se ridice din propria incompetenţă şi nepotrivire, vei şti că au trecut săptămâni în care nu te-a provocat nimic nou, nu ai crescut şi că ai pierdut legătura cu tine”.

Nicholas nu a avut niciodată copii şi nu a fost însurat. A fost pasionat de peşti şi apa mării şi a devenit profesor de oceanografie. Pe 16 martie 2009 a fost găsit spânzurat în locuinţa lui din Alaska. Suferise de depresie în ultimii din cei 47 de ani de viaţă.



Citiţi şi

Trandafirul

Iubitule, tu mă…?

40 de ani, al treilea divorț

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
26,573 views

Your tuppence

  1. Erika / 11 February 2017 21:05

    Uau! Un articol foarte bine documentat! De ceva timp caut filmul autobiografic Sylvia, nu-l gasesc niciunde, am cautat si in anticariatele din Anglia, dar nimic! Daca cineva are un link sau o trimitere as fi recunoscatoare sa ma ajute!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Când sinuciderea e considerată “cool” | Catchy / 24 June 2013 13:14

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 2 Thumb down 6
    Reply
  3. Care au fost cele mai viralizate articole pe bloguri si stiri in social media in 10-16 iunie? | refresh.ro / 18 June 2013 13:56

    […] Sylvia Plath – cand mintea nu te mai lasa sa traiesti – catchy.ro43 shares 39 comments 144 likes 1 tw. trackback 43 tw. followers […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro