Era imberb când i-am fost pusă în brațe. Câțiva ani mai târziu, mă învăța să leg cârlige de pescuit și să sculptez troițe. Apoi am înțeles că băieții sunt cei mai buni prieteni și că viața fără pantaloni scurți e de neconceput. Când era student, mă lua cu el prin cămin și îl urmăream fascinată cum citea și mereu mă întrebam cum reușește atât de repede. Tot atunci am văzut că e interesant să joci cărți. Și să ai prieteni.
Mai târziu m-a învățat șah și ani de-a rândul a câștigat întotdeauna. A fost întotdeauna lângă mine, deși niciodată în rândul din față. Mai este încă. Nu m-a lăudat, dar m-a încurajat. Când reușeam, știam că luptase alături de mine. M-a învățat să nu fac compromisuri și să nu plec capul. Și că o promisiune trebuie onorată. A știut întotdeauna să tacă atunci când toți ceilalți din jur plângeau, a știut întotdeauna să fie acolo când lângă mine era gol. Era singurul căruia îi căutam privirea și de la care așteptam confirmările. Și da, a știut că îl iubesc. M-a învățat că suferința sau durerea nu trebuie să le arăți. Uneori mă gândesc că poate l-am dezamăgit că n-am reușit niciodată să înot sau să merg pe bicicletă. Sau să rezolv ecuații cu „n” necunoscute în răstimpul unei țigări… Dar mă alint zâmbind că i-am moștenit talentul la desen. Mi-a demonstrat de fiecare dată că e o prostie să te plictisești. Că viața e superbă!
Dacă ar fi să îl aleg, tot alături de el aș vrea să îmi încep copilăria. Și adolescența, și viața toată! E bunic de ani buni și se încăpățânează să fie tot mai fascinant!
Pe Simona o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Fericirea poate începe la o clinică dentară din București
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
