Cred că avem în genele noastre o frică teribilă de singurătate. Moștenită – cum altfel? – pe linie paternă, pentru că lui Dumnezeu, fix după o eternitate, i s-a urât să fie singur și neapreciat.
Și fiindcă istoria istorie și cea biblică au fost consemnate mai tot timpul de bărbați, nu prea avem de unde ști dacă și mama păcătoasă sau absentă o fi avut vreo contribuție la asta.
Cert e că Adam, după ce s-a bucurat el de tot ce putea să se bucure într-un loc despre care habar n-avea că-i îngrădit, s-a trezit cu Eva pe cap, pentru că Tatăl s-a gândit că fiul ar putea avea aceeași problemă: singurătatea.
Logic, am putea spune.
Și uite așa, avem la purtător ideea că nu e bine să fii singur! Panicați până-n ADN, construim relații, trăim întâlniri, magice sau nu, sufocăm pe câte cineva sau ne găsim refugii temporare în brațele altcuiva, să nu cumva să fim singuri!
Stăm singuri după o „poveste” sau înaintea alteia, echilibrați termo-dinamic și cu fengshuiu’ la locul lui. Și chiar gândim nesperat că nu-i așa rău să fii și singur. Greșeală fatală! În secunda doi s-au și activat genele alea de au frica de singurătate în ele și totul scapă de sub control: rațiunea, siguranța, hormonii, mândria, instinctul de conservare și ce-o mai fi pe lângă carcasa omului.
Și omul, care tocmai zisese că nu mai vrea nimic, se jurase că nu mai vrea pe nimeni, are un deja-vu cu destinul care-i scoate în cale o altă „jumătate perfectă”.
Aiurea, suntem bolnavi din naștere, să lăsăm romantismele și predestinarea!
Ni se trage de la tată, ăla procopsit de Tac-su cu un leac antisingurătate. Gratis. Oferta vieții.
…Ce să vezi?! Suntem în postmodernism și încă plătim dobânda.
(Poate ar trebuim să mai citim o dată ce e dobanda!)
Citiţi şi
Omul fără libertate e deja mort
Lungul drum către iubirea adevărată
Catastrofa neurologică a erei social-media
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
