Despre singurătate, sens și vindecare – un dialog cu psihologul Irina Palarie de la Centrul EKA
Sărbătorile vin cu lumini, colinde și fotografii cu brazi împodobiți dar, pentru mulți oameni, vin și cu o liniște apăsătoare. Nu toți avem o familie aproape, un partener cu care să împărțim seri lungi sau o casă plină de voci. Uneori, masa de Crăciun e doar pentru unul, iar în jur pare că toată lumea trăiește un film la care noi nu avem bilet.
Dar ce facem cu această liniște? Cum o întâmpinăm fără să fugim de ea? Și cum poate o perioadă atât de sensibilă să devină un prilej de reconectare, nu de tristețe?
Psihologul Irina Palarie de la Centrul EKA ne ajută să înțelegem emoțiile care se trezesc în noi în acest sezon și ne oferă un alt fel de hartă — una sufletească — după care să ne navigăm singurătatea cu blândețe, curaj și sens.
Într-o lume care în preajma sărbătorilor pare să danseze doar în perechi, cum putem deosebi singurătatea noastră reală de cea pe care o proiectează așteptările sociale
Adevărul este că, în perioada sărbătorilor, toate pozele de pe social media par ca scoase dintr-o reclamă, cu zâmbete largi și brazi perfect pieptănați. Și atunci, dacă tu ești acasă, în pijamalele tale moi, cu o supă reîncălzită, începi să te întrebi: „Oare chiar îmi e bine singur(ǎ)… sau e real ce îmi spune lumea și anume că ar trebui să mi se facă dor de ceva?”
Ca să faci diferența, e util să-ți asculți „barometrul interior”. Singurătatea reală se simte în corp: un nod în stomac, o greutate în piept, un gând care tot revine etc. Singurătatea indusă social apare ca o comparație, e vocea aceea care spune: „Toți ceilalți sunt fericiți, numai eu nu.” Când o auzi, respiră adânc, îndreaptǎ-ți atenția pe senzațiile corporale și întreabă-te: „Ce simt cu adevărat în mine, aici și acum?” și „Care parte din durerea mea vine din faptul că nu trăiesc ceea ce trăiesc ceilalți?” Realitatea este ca fiecare își trǎiește propria viațǎ, iar dacǎ simți cu adevǎrat cǎ-ți lipsește ceva, atunci este momentul sǎ-i lași pe ceilalți și sǎ te concentrezi pe tine.
Cei care petrec sărbătorile doar cu ei înșiși ajung uneori să-și inventeze propriile ritualuri. Cum arată un ritual care vindecă, nu doar umple golul, și cum îl putem crea astfel încât să ne simțim acasă, în noi
Acum câțiva ani am devenit fan al serilor de Advent, respectiv acel ritual de pregǎtire pentru Crǎciun. Este o practicǎ binevenitǎ atât pentru familii, cât și pentru fiecare dintre noi. Intenția este de a aduce mai multǎ recunoștințǎ, prezențǎ și iubire în relațiile semnificative, inclusiv în relația cu sine.
Activitǎți pot fi de la pregǎtirea unui ceai bun, bǎut în fotoliul preferat alǎturi de o carte fainǎ sau un film bun, la a scrie felicitǎri de Crǎciun cǎtre familie și prieteni la lumina și în mirosul unei lumânǎri parfumate sau a invita un coleg sau colaborator la un vin, chiar și virtual, pentru a-i mulțumi pentru colaborarea din acest an, pânǎ la a umple un borcan cu bilețele zilnice despre ce te-a bucurat anul care tocmai se incheie sau a face o selecție de poze pentru un album cu momentele frumoase.
Când tăcerea din casă devine mai puternică decât colindele de afară, e important să refacem legătura cu noi înșine. Ce loc are auto-compasiunea în această reîntoarcere delicată?
Tăcerea devine dureroasă atunci când se suprapune peste vulnerabilitățile noastre — nevoia de apartenență, teama de respingere, doliile neprocesate etc. Pentru a ne reconecta cu noi, avem nevoie de compasiune fațǎ de propria persoanǎ, așa cum am face-o pentru o cineva drag nouǎ. Auto-compasiunea nu înseamnă milă, ci recunoașterea faptului că ceea ce trăim este omenesc, universal și perfect valid. Când ne spunem „e în regulă că mă simt așa”, liniștim sistemul nervos central, reducem criticile din mintea noastrǎ și tensiunea din corp și activăm calmul și siguranța.
Conectarea cu sine poate începe prin gesturi mici: un moment de respirație profundă, o scanare a corpului cu atenție deosebitǎ pe senzațiile corporale, scrierea unor mesaje încurajatoare către propriul sine („Astăzi ai făcut ce ai știut mai bine.”) sau chiar crearea unui spațiu fizic care să ne ofere confort — un spațiu de meditație, o lumină caldă, o pernǎ sau o paturǎ pufoasǎ care sǎ te îmbrǎțișeze, o baie caldǎ cu sǎruri și spumǎ, o muzicǎ preferatǎ…
Perioada sărbătorilor scoate uneori la lumină doruri vechi: oameni plecați, familii destrămate, amintiri care dor. Cum putem întâmpina aceste umbre fără să ne pierdem în ele?
Sărbătorile sunt un fel de catalizator emoțional deoarece sunt asociate în mod automat cu familia, stabilitatea și continuitatea, și-atunci ele aduc la suprafață golurile sau pierderile noastre. E important să știm că nu trebuie să fugim de aceste emoții; ele nu sunt dușmanul nostru, își fac doar datoria sǎ ne readucǎ aminte de lucruri sau de oameni care au fost importanți pentru noi. Psihologia traumei spune că vindecarea începe prin conținere, acceptare și integrare, nu prin negare.
Putem întâmpina ‘umbrele’ scoțându-le la luminǎ, conștientizând cǎ existǎ și cǎ ne influențeazǎ, chiar dacǎ nu ne dorim, privindu-le cu curiozitate și deschidere. Facem asta însǎ dupǎ ce ne ne asigurǎm cǎ avem resursele emoționale pentru a susține aceastǎ întâlnire, tocmai pentru a ne ajuta în acceptare, dar și în a pune limite fațǎ de lucrurile care ne-ar putea destabiliza. Acceptarea înseamnă să recunoaștem ceea ce simțim fără să dramatizăm sau să (ne) judecăm, iar limitele înseamnă să nu ne lăsăm absorbiți complet de amintiri. Putem să ne spunem „îmi dau voie să simt asta acum, doar pentru câteva minute, apoi aleg să mă întorc în prezent”.
Ritualurile de comemorare pot fi și ele vindecătoare: aprinderea unei lumânări pentru cineva drag, scrierea unei scrisori simbolice, amintirea lucrurilor bune, ascultarea unor melodii sau consumarea unor bucate preferate de persoana dragǎ sau plimbarea prin locuri de demult, tocmai pentru ca ‘umbrele’ sǎ devinǎ parte integrată a poveștii noastre.
Uneori, cei singuri se ascund de lume ca să nu se simtă „în plus” la mesele altora. Cum putem găsi echilibrul dintre limitele care ne protejează și deschiderea către legături care chiar ne prind bine.
Retragerea este un mecanism de protecție firesc. Când ne e teamă să nu fim percepuți ca o povară, activăm ceea ce psihologia numește „strategie de auto-excludere”, respectiv ne retragem ca să evităm sǎ fim rǎniți. Însă este important de știut faptul cǎ izolarea completă, fizicǎ de oameni crește nivelul de stres și accentuează singurătatea.
Echilibrul apare atunci când deosebim la noi nevoia de a impune limite sănătoase de acele comportamente de auto-sabotoare. O limită sănătoasă spune: „Nu merg în locul în care mă simt inconfortabil sau invizibil, dar sunt deschis la conexiuni autentice.” Aici poate fi vorba despre o cafea cu o persoană cu care ne simțim în siguranță, o activitate într-o comunitate dragǎ, o invitație acceptată selectiv, poate chiar sǎ ne dǎm voie sǎ fim spontani. Ideea nu e să forțăm socializarea, ci să ne expunem treptat la relații care ne aduc energie, nu epuizare.
Când renunțăm la presiunea de a fi „în rând cu lumea”, ne putem permite să fim în rând cu noi înșine.
Pentru cei care se tem de liniștea prea mare din zilele libere: cum transformăm această tăcere în spațiu de reconectare, și nu într-un ecou al temerilor noastre? Ce gesturi mici—fizice, creative, afective—pot aduce sens acolo unde pare gol?
Personal cred cǎ avem nevoie de cât mai multǎ liniște în viața noastrǎ de astǎzi, cǎci suntem înconjurati de prea mult zgomot, ideea este sǎ știm sǎ transformǎm tǎcerea exterioarǎ într-un spațiu interior cu sens. Acest lucru presupune sǎ fim mai mult prezenți cu noi înșine, cu ecranul din interiorul minții noastre și mai puțin cu orice tip de ecran din exterior. Frica este generatǎ de psihicul nostru ca urmare a bombardamentului intens cu informații la care este supus, canalizat în primul rând vizual și auditiv.
Gesturile despre care vorbești acționeazǎ drept ancore emoționale care transmit corpului faptul cǎ suntem în siguranțǎ, cǎ ceea ce se prezintǎ înafarǎ nu reprezintǎ o amenințare imediatǎ pentru noi. Cele mai eficiente astfel de gesturi sunt cele care te conecteazǎ la unul dintre simțuri, pe rând, pentru mai mult de 10 secunde. De exemplu poți sǎ te concentrezi pe cel mai îndepǎrtat și apoi pe cel mai apropiat sunet (auditiv), sǎ privești orice obiect ca pe o operǎ de artǎ (vizual), sǎ mesteci o îmbucǎturǎ cu atenția exclusivǎ pe gustul resimți (gustativ), sǎ pui o palmǎ pe orice parte a corpului și sǎ-ți duci atenția la cǎldura pe care aceasta o transmite (kinestezic)… Sau pot fi activitǎți care îți fac plǎcere și în care îți poți lǎsa mintea liberǎ și gândurile trecǎtoare, ca și cum ar curge fluid.
Citiţi şi
Povestea noastră: curaj sau suferință
Libertatea de a rămâne viu: la Centrul EKA, seniorii demonstrează că tinerețea nu are vârstă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
