„Eleganța succesului și prețul din etichetă”
Se pare că diavolul nu și-a spus încă ultimul cuvânt. După aproape două decenii de la apariția filmului The Devil Wears Prada (2006), zvonurile privind o continuare au început să capete contur, alimentate de unele declarații ale distribuitorilor și interesul reînnoit al publicului pentru universul sofisticat (și tăios) al modei editoriale. Așadar, aceste discuții readuc în prim-plan nu doar fascinația pentru universul revistelor glossy și figurile sale mitice, ci și influența de durată pe care pelicula din 2006 a avut-o asupra cinemaului popular. Dacă diavolul e pregătit să revină, merită să ne întoarcem la origini și să înțelegem de ce primul film a devenit un reper. În așteptarea unui posibil Part II, merită să aruncăm din nou o privire asupra filmului care a transformat o satiră editorială într-un reper cultural și o lecție subtilă despre supraviețuire profesională.
Bunăoară, să ne reamintim datele acestei satire elegante despre o posibilă redută a puterii. Regizat de David Frankel și bazat pe romanul semi-autobiografic al Laurei Weisberger, The Devil Wears Prada pare, la prima vedere, o comedie ușoară despre o fată naivă înfruntând jungla modei newyorkeze. Dar, sub textura lucioasă a costumelor haute couture și replicilor savuroase, filmul ascunde o meditație matură asupra compromisului și asupra identității personale. Este o relație construită din priviri, pauze, replici precise și tăceri încărcate. Miranda nu urlă niciodată – ea șoptește sentințe. Această alegere regizorală și actoricească transformă o potențială caricatură (șefa tiranică) într-o prezență mitologică, rece și elegantă, care conduce prin teroarea autocontrolului.
Frumușica Anne Hathaway o interpretează pe Andrea Sachs, o idealistă absolventă de Jurnalism care obține (accidental, am putea spune) un post ca asistentă personală a Mirandei Priestly – redactorul-șef legendar și temut al revistei Runway. În rolul Mirandei, Meryl Streep oferă una dintre cele mai nuanțate și memorabile performanțe ale carierei sale, evitând caricatura și conturând un personaj rece, dar uman, dominator, dar obosit, feroce, dar lucid. Andrea Sachs (Andy), protagonistă în The Devil Wears Prada, este un personaj profund și stratificat, al cărei parcurs interior este reflectat în relațiile ei cu ceilalți. La începutul filmului, Andrea este definită prin contrast: o tânără ambițioasă, cu aspirații jurnalistice autentice, dar complet străină de universul modei. Ea respinge, aproape disprețuitor, valorile estetice ale redacției Runway, considerând superficial tot ce nu e „conținut” în sens clasic. Așadar, este introdusă ca un personaj moral superior, dar naiv.
Astfel, narațiunea dramatică funcționează excelent datorită relației tensionate dintre Andy/ Andrea și Miranda. Miranda este, fără îndoială, figura centrală în jurul căreia gravitează tot filmul. Relația dintre cele două este construită pe o tensiune constantă între admirație și frustrare, dependență și respingere. Andrea începe prin a o detesta, dar ajunge să o înțeleagă și chiar să-i calce pe urme, fără să-și dea seama.
Transformarea protagonistei dintr-un soi de outsider timorat în confidentă este construită cu grijă, fără artificii, punând în lumină dilemele personale ale tinerei aflate în plină tranziție între idealism și pragmatism. Streep reușește performanța rară de a transforma o figură de autoritate într-un personaj empatic, chiar tragic pe alocuri, fără a abandona nicio clipă aura intimidantă care o definește. De asemenea, nu îl putem uita nici Stanley Tucci în rolul lui Nigel – un personaj-punte între duritatea industriei și umanitatea latentă a acesteia, oferind echilibru și profunzime într-o lume aparent superficială. Nigel (Stanley Tucci) este singurul care o tratează pe Andrea cu o formă de empatie reală. El este mentorul informal al lui Andy, dar, paradoxal, tot prin el înțelege cât de mult rănește sistemul pe care începe să-l accepte. Când Miranda îi refuză lui Nigel oportunitatea unei promovări, în favoarea unui compromis strategic, Andy asistă la ceea ce ar putea deveni ea însăși: un profesionist talentat, sacrificat de dragul unui sistem rigid. Această trădare este unul dintre catalizatorii deciziei finale a lui Andy de a renunța la cariera din modă. Nigel nu este doar o figură paternală: este o oglindă a potențialului profesional, dar și a vulnerabilității din interiorul sistemului.
Relația cu Nate (Adrian Grenier) este poate cea mai discutată (și controversată) relație din film. El este vocea morală care îi reamintește lui Andy cine era „înainte”. Dar, în același timp, este și un exemplu de partener care nu tolerează succesul partenerului, mai ales când acesta înseamnă prioritizarea carierei. Relația lor se degradează nu doar din cauza orelor de muncă, ci și pentru că Andy începe să-i depășească lumea. Este un conflict clasic între fidelitatea față de sinele trecut și transformarea impusă de ambiție. Ruptura dintre ei nu este dramatizată excesiv, dar servește drept punct de inflexiune. Este, simbolic, momentul în care Andrea se eliberează atât de influența Mirandei, cât și de așteptările celor care o cunosc doar într-o versiune anterioară.
În fond, transformarea lui Andy este grăitoare nu doar pentru adaptabilitatea protagonistei, ci și pentru modul în care Miranda se impune subtil – prin fascinație și seducție profesională. Relația lor devine un joc de oglinzi: Andy ajunge să semene cu Miranda nu prin haine, ci prin compromisurile pe care învață să le accepte. Este imposibil de discutat personajul Miranda fără a menționa influența evidentă a Annei Wintour, redactor-șef al revistei Vogue din 1988. De la coafura emblematică, la ochelarii supradimensionați și autoritatea absolută în lumea modei, Wintour este prototipul Mirandei. Se știe că autoarea romanului-sursă, Lauren Weisberger, a fost asistentă personală a acesteia, iar filmul păstrează această sursă de inspirație cu un respect temător; Miranda e portretizată ca fiind nu doar influentă, ci inevitabilă, un fel de « zeiță a esteticii ». Așadar, Meryl Streep a refuzat să o întrupeze pe Miranda ca pe o „vrăjitoare” și a optat pentru o abordare inspirată de Clint Eastwood – voce joasă, gesturi minimale, autoritate derivată din lipsa nevoii de a se impune vocal. Acest tip de interpretare ridică filmul deasupra unei comedii comerciale și îl aduce în teritoriul dramelor subtile despre dinamici de putere.
Imaginea semnată de Florian Ballhaus susține perfect dualitatea filmului: pe de o parte, ritmul dinamic al vieții newyorkeze, pe de altă parte, cadrele sobre din birourile revistei Runway, în care fiecare colț, fiecare decor e aseptic, calculat, simetric – o lume în care spontaneitatea nu își are locul. Montajul (Mark Livolsi) are momente-cheie memorabile, cum ar fi celebra secvență de transformare a lui Andy, un montaj ritmat de schimbări rapide de ținute, sincronizate cu muzica – un fel de „fashion evolution” eficient și iconic. Costumele, semnate de Patricia Field (cunoscută și pentru Sex and the City), sunt parte integrantă din povestea cinematografică. Andy începe cu haine lălâi și sacouri plictisitoare, dar, pe măsură ce este absorbită de universul modei, garderoba ei devine rafinată – Chanel, Valentino, Dolce & Gabbana – o transformare vizuală care semnalează și schimbarea valorilor personale.
Coloana sonoră, care include piese de Madonna („Vogue”), U2, Jamiroquai și Alanis Morissette, joacă un rol subtil dar eficient, trasând repere emoționale și temporale în parcursul personal și profesional al lui Andy. Muzica pop devine contrapunctul ironico-optimist la seriozitatea lumii Runway, adăugând tonuri de sarcasm, dar și de melancolie latentă. De pildă, alegerea piesei „Suddenly I See” în deschiderea filmului oferă o cheie de lectură naivă, ce va fi apoi nuanțată și, în cele din urmă, contrazisă de realitatea dură a industriei.
Estetica personajelor este un discurs în sine. Miranda e alb-negru, elegantă, minimalistă – nu are nevoie să epateze, pentru că ea este brandul. Andy, în schimb, trece de la neglijență funcțională la excese de stil ca formă de mimetism. Emily (Emily Blunt), asistenta geloasă și cinică, reprezintă extremismul devotamentului profesional – o anorexie vestimentară și alimentară, o prezență mereu tensionată și agresivă, contrastantă cu căldura pe care Andy o emană în primele scene. Emily (Emily Blunt) este imaginea „soldatului credincios” – dependentă de recunoașterea Mirandei, chiar dacă aceasta o ignoră. Relația dintre Emily și Andy începe ostil: Emily o consideră incompetentă și nepregătită, iar Andy o percepe drept snobă și obsedată de aparențe. Momentul în care Andrea acceptă fără ezitare călătoria la Paris în locul lui Emily (accidentată) marchează momentul în care Andy încalcă pentru prima dată propriile principii. Nu din răutate, ci pentru că începe să interiorizeze logica locului.
Totuși, Andrea își repară greșeala prin gestul sincer de a-i oferi lui Emily hainele de designer – un simbol al reconcilierii și al recunoașterii complicității feminine într-un mediu ostil. Andrea este un personaj de tranziție. În raport cu Miranda, e o ucenică fascinate, dar cu granițe morale. În raport cu Emily – o rivală involuntară. Cu Nigel – o reflexie a posibilei deveniri. Cu Nate – un partener care nu poate merge cu ea până la capăt.
Finalul filmului nu oferă certitudini, ci o alegere asumată: Andrea revine la valorile ei, dar mai matură, mai conștientă de complexitatea lumii profesionale. Nu este un „happy ending” convențional, ci o alegere de caracter – o reafirmare a sinelui, fără a nega călătoria care a condus-o acolo. Rafinamentul imaginii, dialogurile memorabile și complexitatea morală a personajelor fac din acest film nu doar o comedie de studio strălucitoare, ci o reflecție profundă asupra identității în raport cu succesul. Iar dacă partea a doua va vedea lumina reflectoarelor, miza nu va fi doar dacă Andy și Miranda se reîntâlnesc, ci dacă mai există loc pentru acea lume în noua eră a influencerilor, a TikTok-ului și a modei efemere.
Poate că diavolul își va schimba hainele. Dar întrebarea rămâne: va mai purta Prada?
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Titlul original: The Devil Wears Prada
Titlul în limba română: Diavolul se îmbracă de la Prada
Anul lansării: 2006
Regia: David Frankel
Scenariul: Aline Brosh McKenna, bazat pe romanul omonim scris de Lauren Weisberger
Muzica originală: Theodore Shapiro
Imaginea: Florian Ballhaus
Montajul: Mark Livolsi
Scenografia: Jess Gonchor
Costumele: Patricia Field
Distribuția:
Meryl Streep – Miranda Priestly
Anne Hathaway – Andrea (Andy) Sachs
Emily Blunt – Emily Charlton
Stanley Tucci – Nigel Kipling
Adrian Grenier – Nate
Durată: 109 minute
Premii și nominalizări:
• Premii Oscar:
o Nominalizare pentru Cea mai bună actriță în rol principal – Meryl Streep
o Nominalizare pentru Cele mai bune costume – Patricia Field
• Globurile de Aur (2007):
o Câștigătoare: Meryl Streep – Cea mai bună actriță (comedie/musical)
o Nominalizat: Cel mai bun film – comedie/musical
o Nominalizări: Anne Hathaway și Emily Blunt – Cea mai bună actriță/actriță în rol secundar
Citiţi şi
The Intouchables (Invincibilii) – te mai poți bucura de viață dintr-un scaun cu rotile?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
