Acum știu sigur că există iubiri care nu mor, ci doar se ascund. Unele se sting încet, ca o lumânare care se consumă până la capăt, lăsând doar fum și miros de ceară topită. Altele, însă, au o încăpățânare stranie: dispar din fața ta, dar nu și din tine. Se așază undeva adânc, așteptând cu o răbdare absurdă clipa în care te vei întoarce, fără să știi că o faci.
Eu am avut nevoie de 25 de ani pentru asta. 25 de ani ca să îmi dau seama care sunt sentimente reale, intense, care îți mișcă lumea toată atunci când nici nu te gândești și ți-o reașază într-un cu totul alt ritm. Sau, poate mai exact… 25 de ani ca să înțeleg ce înseamnă să iubești, chiar și fără să știi că ai iubit.
Dacă m-ai întreba, ți-aș spune că da, am iubit. Că am trăit relații lungi, serioase, cu planuri și jurăminte, cu inele și visuri despre o viață împreună. Că am suferit ca o eroină de tragedie greacă atunci când „marea iubire” m-a trădat și că am plâns până am simțit că nu mai am lacrimi atunci când mi-am dat seama că nu sunt iubită sau că sunt tratată cu indiferență. Și totuși, toate astea par acum departe. Pentru că astăzi simt că iubesc altfel. Mai viu, mai neliniștit, mai aproape de copilul din mine. Și se simte atât de liber, de bine, de înălțător! DE DIFERIT!
Și nu e vorba despre un necunoscut apărut pe neașteptate, ci despre Răzvan, băiatul de care îmi plăcea nebunește când eram mică și care mă făcea să roșesc în copilărie, când era în preajma mea, cel care nici nu mă observa, pentru că era prea prins de lumea lui, prea mare, prea sigur pe sine. Eu – prea timidă, prea prinsă între priviri furate și vise naive (practic o specialistă în privitul pantofilor când el trecea pe lângă mine 😊)), doar „mică”, pierdută în colțurile vizitelor de familie. Și totuși, când i-am văzut poza de profil, m-am simțit din nou ca fetița de atunci.
Trecuseră peste 25 de ani. Părea că povestea aia era doar un detaliu de trecut. Și totuși, într-o seară banală, când m-am întors acasă, m-am descălțat și am început să mă dezbrac, mi-am amintit brusc de o căutare amânată pe Facebook. Și cumva, printre nume comune și chipuri necunoscute, mi-a apărut el.
Pot să zic doar că nimic nu te pregătește pentru momentul ăsta. Într-o fracțiune de secundă, simți bucuria pură de copil: țopăi prin casă, zâmbești singură, tremuri de emoție și, instinctiv, îi scrii. Fără să stai pe gânduri, tastând și rostind cu voce tare fiecare cuvânt ca să te convingi că e real.
Nu-mi ia mult să înțeleg că nu a plecat niciodată din sufletul meu. Doar a știut să joace impecabil de-a v-ați ascunselea. Și ce descoperire: iubirea poate exista fără să fie vizibilă, poate sta ascunsă ani întregi și reapare exact când ai nevoie să o vezi, ca un secret păzit de un copil interior care știa mai mult decât mine ca adult.
Și ne-am văzut. O dată. Și încă o dată. Niciun gest forțat, niciun cuvânt care să ceară mai mult. Doar priviri lungi, atingeri întâmplătoare și retrageri bruște, de parcă apropierea ar fi fost un foc interzis. Și, totuși, pentru mine a fost tot. Mă uitam la el și simțeam toate emoțiile simultan: bucurie, dorință, liniște, melancolie. Am râs, m-am aprins, apoi m-am scufundat într-o pace stranie. E un amestec care nu se poate descrie în cuvinte simple. Îmi dădeam seama că nu-mi pasă de nimic altceva decât de prezența lui în momentul ăla. Și râd, și tremur, și mă simt vie, mai vie decât am fost în ani întregi. La final, am rămas cu un zâmbet melancolic și cu sentimentul că, indiferent cum ar arăta viitorul apropiat, clipa aceea era suficientă.
Și da, m-am gândit că mă vede prea nesemnificativă, prea ștearsă, prea opusă a ceea ce îi place lui la o femeie. Poate ca pe fata aia bună la matematică, pe care o chemai doar când aveai nevoie de temele rezolvate. Și eu nici măcar nu eram bună la matematică 😄… Sau poate ca pe o soră mai mică? Poate ca pe fata aia naivă care încă mai crede în povești. Dar eu știu ceva și cred cu tărie în asta: iubirea nu are reguli. Nu vine cu „trebuie”. Nu se explică prin ce vrea sau nu vrea celălalt. Există pur și simplu. Pentru că, chiar dacă el nu simte ce simt eu, asta nu micșorează intensitatea și valoarea emoțiilor mele.
Și sunt sigură că el n-o să mă vadă așa cum îl văd eu. Poate că pentru el e doar o poveste simplă, fără adâncimi. Și totuși, uneori mă surprind întrebându-mă dacă simte ceva. Oare îi pasă când îl privesc? Când îi scriu? Când râd singură de emoția care mă cuprinde? Îmi place să cred că da, că mă simte, că există măcar un fir de curiozitate, o bucurie subtilă că mă regăsește, o atracție pe care nu o numește, pe care nu o arată, dar care există. Alteori simt că poate e complet detașat și că se simte bine așa cum e, cu mine în viața lui, mai absentă decât prezentă, fără să fie nevoie de mai mult.
Dar nu e reîntâlnirea asta dovada că există iubiri care rezistă tăcerii timpului? Și chiar dacă nu devin mari, rămân suficiente ca să-ți dea peste cap viața pentru o vreme?
Azi trăiesc cu două emoții simultane: recunoștința că l-am regăsit și teama că o să dispară iar. Dar poate tocmai asta face ca totul să fie viu, trăit altfel, simțit altfel. Poate că unele iubiri nu sunt menite să dureze, ci doar să-mi amintească cine sunt.
Și totuși, în liniștea asta, simt că nu e întâmplare, nu are cum să fie. Că jocul de-a v-ați ascunselea n-a fost în zadar. Că poate, undeva, în lumea asta maaaare, există și copia lui – aceea care iubește și care o să mă vadă așa cum îl văd eu pe el. Încerc doar să am încredere că o voi întâlni la timp.
Și totuși… cât de ciudat să-ți placă cineva atât de mult și să nu te fi gândit niciodată că într-o zi îl vei regăsi, după atâta timp? Poate că unele drumuri nu dispar niciodată cu adevărat; ci doar așteaptă, răbdătoare, momentul potrivit să se întâlnească din nou.
Iar tu, Răzvan, mă întreb… cum o fi să știi că cineva, atât de aproape și totuși pierdut în timp, te-a iubit mereu? Că ai fost iubirea din umbră, din copilărie și până azi?
Guest post by Georgi
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea noastră: curaj sau suferință
Libertatea de a rămâne viu: la Centrul EKA, seniorii demonstrează că tinerețea nu are vârstă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
