Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Toamna din aeroporturi

6 September 2019

de fapt eu despre aeroporturi doream să vă vorbesc, despre toamna românilor de prin aeroporturi, care se întorc încărcați de papornițe și răsaduri de leuștean, plantă inexistentă în occident, o vor lua de la capăt, iar muncă, iar două servicii, anul ăsta au fost norocoși că s-au putut întoarce în țară, le era prea dor, nu e ușor să iei 5 bilete de avion deodată, printre ei sunt și eu,

într-un aeroport eram și atunci când, cum stăteam eu așa și așteptam să treacă timpul, sprijinită de valiza roșie, din plictiseală mă uitam în oglinda de la fard, mă dau mare când spun fard, pentru că în realitate nu mă fardez și nu am răbdare, recunosc că mă și enervează crema bază și suprafață, și luminozitatea și invenții obositoare, dau în fugă cel mult cu un rimel și un tuș, dacă îm amintesc să le iau de acasă, sau nimeresc din întâmplare vreo poșetă în care stau ascunse în vreun buzunar, alte metehne am avut, dar asta cu vopsitul niciodată, probabil tot de teamă să nu trec drept curvă, pentru că la noi în casă nici rimel, darămite ruj, eu îmi îndesam în buzunare cercei lungi și până la genunchi dacă s-ar fi putut, ieșeam din casă și mi-i agățam de urechi, și când îi mișca și îi zăngănea vântul, mă simțeam cea mai frumoasă fată din lume,

și cum stăteam eu în aeroportul ăla, nici nu mai știu care o fi fost, oglindindu-mă în 10 cm de oglindă, am observat că am un rid în colțul drept al gurii și că se profilează un altul și în partea cealaltă, două riduri foarte asimetrice,

în aeroport am văzut ridul ăla de la gură și primul meu gând a fost să nu mai râd ca oaia din tot nimicul, că de aia fac riduri, sunt riduri de expresie, păi dacă nu mai râd, nu mai exist, așa că a început brusc să îmi fie drag ridul meu de expresie din partea dreaptă, dar ce chestie că ăla din stânga era încă un rid-to-be, ca o mică zgârietură arăta acolo pe obraz, una de culoarea pielii, e un rid pe dinăuntrul pielii mi-am spus, nu o să înțeleg niciodată de ce nu au apărut amândouă odată, chiar așa necentrate și asimetrice cum sunt ele, de ce e unul pe dinafară și celălalt mai mult pe dinăuntru

îmi amintesc cum citeam pe pagina de Facebook a unei prietene, Elena Vaj, că

a fost odată ca niciodată un englez din Norfolk, zidar de meserie, căruia îi plăceau spectacolele de comedie așa în general, dar The Goodies în mod special, iar la episodul Kung Fu Capers, când un om se avânta asupra altor oameni să îi ucidă cu un sângerete (pentru neștiutori: cârnați făcut din sângele domnului porc), Alex Mitchell, zidarul din poveste, s-a apucat de râs și nu s-a mai oprit niciodată, după 25 de minute de râs a murit râzând spasmodic, a intrat așadar în eternitate hohotind de râs, ei bine, omul ăsta s-a prăpădit râzând și eu mi-am dat seama că asta este cea mai bună dintre toate morțile posibile și că nu m-ar deranja să mor și eu la fel,

așa că, între ridul de expresie și moarte, le-am ales pe amândouă

zâmbeam singură în aeroport, deasupra valizei roșii, plină cu jucării, abia îngrămădisem în ea camionul lui Fulger McQueen, idolul lui Mihnea de la vremea aceea, veneam acasă să îmi văd copiii și să le aduc daruri spaniolești și doruri oanicești

îmi era atât de dor de ei noaptea de mă durea pielea de pe palme, simțeam că se vor usca pentru că nu îi pot mângâia

dar vremea trece și la capitolul trecutul vremii am început să mă gândesc la populațiile ameriindiene din nord și la precolumbienii din sudul Americii Centrale

în Nord, oamenii erau cei mai fericiți atunci când le apăreau primele riduri, incontestabile semne ale trecerii timpului pe față, se întorcea natura în ei, fața lor devenea tot una cu scoarța copacilor centenari, pielea devenea cameleonic una cu pământul, era semnul fericirii de a deveni natura de dinaintea accidentului nașterii, ca Sitting Bull, eroul meu cel mai iubit, din poporul Sioux

sursa, aici

istoria dermatologiei a și analizat diferențele dintre îmbătrânirea și fotoîmbătrânirea facială a diferitelor tipuri umane, explicate de însăși textura pielii, se vorbește despre pielea etnică, noi – caucazienii, noi – asiaticii, noi – amerindienii, noi – negrii nu îmbătrânim la fel, pentru că nu avem aceeași piele, dar avem aceleași frici și aceleași obsesii

îmbătrânirea pielii nu este manifestarea cutanată a răului sau a urâtului, ci a timpului, timpul care ne așează pe umeri împliniri, realizări, căderi, ridicări, tristeți, bucurii, adică viață

viața este îmbătrânire, firește, zâmbesc și îmi adâncesc ridul de lângă gură, îl ajut și pe celălalt să iasă la suprafață

cearcănele sunt parcă mai albăstrii, normal, am citit atâtea milioane de pagini, m-am holbat la calculator am legănat prunci pe picioare, prunci care nu dormeau și da!, am cearcăne, așa, și? Am cearcăne și doi copii și un doctorat făcut în 7 ani că altfel nu s-a putut și am avut câteva mii de studenți pentru care am pregătit vreo 15 cursuri, de-a lungul existenței mele, și ca să predai 15 discipline iaca trebuie să citești câteva căruțe de cărți și da! am cearcăne

în cearcăne pielea e aproape transparentă și fină, extra fină, acum au mai încărunțit și cearcănele, nu mai sunt albastre, ca acum 10 ani, sunt direct maro,

dar

dar

dar

nu m-aș întoarce în trecut nici măcar 1 oră, nici măcar ca să îmi recuperez talia de viespe, nici tocurile ascuțite ca sula băgată de Iliescu în coasta poporului român, nici libertatea de a alege, pentru că aș alege exact ceea ce am ales, nici libertatea de a o lua de la capăt cu îndăgosteala și dezîndrăgosteala cu bucuria și cu suferința, cu pamperșii, cu examenele de asistent, lector, doctorat

eu am muncit atât de mult ca să am acum dreptul de a mă bucura că îmbătrânesc

și mai ales am avut noroc și am supraviețuit, am ajuns până aici, dacă nici asta nu e victorie, atunci care e adevărata victorie? sunt în viață și kicking, trăiesc viața mea, e unica de care sunt sigură și de aceea o prefer oricând morții

am un corp sănătos, ai mei sunt toți sănătoși, cum naiba să nu iubesc viața și bătrânțea asta? o iubesc! e a mea și mă pot bucura de ea

la ce bun să suspin după pielea și carnea tare de pe fundul de la 20 de ani, dacă atunci nu mă bucuram că le aveam, la ce bun să îmi fie dor de sânii mei cât bolovanii, când încă nu crescuse din ei niciun copil de la 3,650 kg la 6 kg în 5 luni, la ce bun să pierd timpul privind tehnici de plastificare corporală, de umplere a ridurilor, a sânilor, a curului

siliconul nu umple goluri în piele, ci în suflet, în viață, acolo cineva nu a iubit și nu a fost iubit, acolo cineva nu a știut să trăiască, acolo cineva crede că imperfecțiunea corporală i-a adus nefericirea

dar nu este așa, nefericirea este, după caz, dată de tot ceea ce este împotriva vieții,

îmi plac și mie sticluțele și cutiuțele cu creme, zac toate expirate și pline de praf prin sertare, le am pe toate, de ochi și buze, de noapte și de zi, de vară și de iarnă, cu arnică sau cu acid de nu mai știu de care, tot amân, azi nu că e târziu, lasă pe mâine, măcar un lapte demachiant, ce prostie, doar eu nu mă machiez, las că poate mâine, acum nu am chef să las cartea, mi-am adus creme în sertarul de la noptieră, pe unde nu am chef niciodată să trec, mă enervează senzația de unsuroșenie pe față, am o cremă anticelulită de când am venit în Spania, acum 10 ani, o păstrez că e într-un flacon verde foarte nice și se asortează cu baia, nu m-am dat niciodată cu ea și mă face să râd de fiecare dată când dau praful jos de pe ea

o să spuneți că ce dracu de legătură vede tâmpita asta între creme și aeroport

păi văd, sigur că văd, legătura sunt eu pentru că am îmbătrânit în aeroporturi

merg cu Mihnea, îl duc la aeroport

eu mă voi întoarce singură

parchez, merg cu el, check-in, să ai grijă de tine, și tu, mama, de tine și de căței

mă uit la tatuajul lui, mă uit și la al meu, ne-am făcut amândoi tatuaj, fiecare cu treaba lui, el o motocicletismă, eu o Fridă

îmi spun în barbă, a câta oare, pa! pui! las că îl văd eu luna viitoare, da!

dar până luna viitoare mai sunt vreo patruzeci de zile, zâmbesc, să nu mă vadă tristă, că iar se uită la mine cu reproș, mama! ești o nesătulă, nu te mai saturi de mine, am stat împreună două luni, are dreptate și el, patruzeci de zile nici nu e așa de mult, având în vedere că au fost și pauze de două sute de zile în care nu îi vedeam

eu mă voi întoarce singură, îi mai fac o dată cu mâna, mă ridic pe vârfuri, deși îl văd foarte bine, e mai înalt decât toți oamenii din aeroport, gata, nu îl mai văd, a plecat spre îmbarcare,

acum chiar că sunt singură în aeroportul ăsta uriaș în care am fost de vreo mie de ori cred, am cărare bătută, aș putea conduce cu ochii închiși, am făcut naveta casă – aeroport – casă, acum chiar sunt singură deși acum jumătate de oră eram cu el în fața mării și mirosea a alge, sau whatever, a mare sărată

e septembrie și începe vânzolul căpșunarilor, vin, pleacă, îmbrățișări la poartă, vacanțele astea totuși sunt atât de scurte, bunicile plâng în colțul basmalei, bunicii nu sunt nici ei mai breji, abia începuseră cei mici să rupă câteva cuvinte în românește și acum pleacă iară, iar o să uite până la anul, cine știe dacă mai apucăm vara viitoare

copiii au pus tabla pe casă, au muncit toată vara, atâta cheltuială pentru ce oare, că oricum ei sunt plecați, au vizitat și ei pietrele alea încinse din Spania,

vacanțele căpșunarilor sunt atlfel, ei locuiesc sub palmieri și în vacanțe se întorc acasă la ei, la verdele lor, cum spunea fata mea, Sânziana, căpșunarii îmbătrânesc între zboruri și doruri, căpșunarii mei dragi, care nu merg în vacanță în Tenerife, sau Baleares, sau Maroc, sau Madeira, care sunt la o aruncătură de băț, sunt zboruri ieftine, sunt zeci de oferte, ar putea merge oriunde, dar ei nu!, ei strâng banii ăia ca să plătească zboruri la București, apoi autocare până la ei în zonă, apoi o mașină să îi ducă la ei în sat, satul lor le e și Madeiră și Egipt și piramide, sunt scumpe vacanțele acasă, mai scumpe decât all-inclusive în Mallorca,

dar nimic nu se compară cu plăcerea de a îmbătrâni acasă

râd singură amintindu-mi de glumele lui Mihnea, e teribil băiatul ăsta, râdem tare mult cu el, face bine să îl ai alături, râd ca să nu plâng, chiar, te pomenești că și bocitul lasă riduri de expresie, că atunci e clar, sunt suma lacrimilor și zâmbetelor mele,

ce chestie că avem același cuvânt care însoțește și râsul și plânsul, hohotul

îmbătrânesc între două zboruri, între două case, între două lacrimi și între două zâmbete, fair enough.

Oana by Cătălina Flămînzeanu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Voi, ăia cărora vi se cam fâlfâie de alegeri, mișcați-vă-n soare la vot!

Și îți spun online primul “te iubesc”

Mi s-a pus pata că vreau la blocurile alea uriașe de piatră

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Veronica / 7 September 2019 11:32

    Dar cand ai facut copiii? Ca in alta postare aveai un iubit cu vreo zece ani mai tanar. Sau prin aeroporturi i-ai facut, hlizindu-te cu unul si altul?

    2
    0
    Reply
  2. Helene C. / 6 September 2019 20:10

    Câtă profunzime in cuvintele astea, cât adevăr!! Foarte frumos articolul ;-). Felicitări!

    2
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro