Într-o zi, m-am întins, aşa cum te întinzi dimineaţa când eşti încă adormit, şi am înţepenit. Un minut, două, trei, o oră. O zi, o săptămână, o lună. Se făcea zi şi noapte, ploua şi ieşea soarele, era cald şi era frig. Tu veneai şi plecai. Îţi beai ceaiul, vorbeai, eu nu puteam să îţi răspund, şi plecai. Toate activităţile normale continuau. Până şi cafeaua se făcea dimineaţa. Nu ştiu cum, nu ştiu cine, dar îi simţeam mirosul. Pisica se alinta singură. A vrut să mă muşte odată, şi mă bucuram, pentru că aş mai fi simţit ceva, hai pis, pis, hai incoace, vino, îmi spuneam în gând, pentru că nu puteam să vorbesc, dar pisica pur şi simplu se juca singură… sau, mă rog, cu canapeaua.
A trecut o lună. Şi am reuşit să mă mişc. Nu mai eram înţepenită, pfiu, ce uşurare, doamne, credeam că o să-mi pierd minţile şi simţirea, dar mi-am simţit tot corpul atunci, atât de tare, chiar, încât mă durea. Şi am devenit cu toată o durere, o rană din care nu curgea sânge, dar era foarte vânătă, m-am văzut în oglindă. O gospodină m-ar fi putut frige în cuptor sau pe aragaz, pe o plită, pentru o salată de vară cu ceapă. Dar eram singură. Tu ai continuat să vii, dar cred că era puterea obişnuinţei, pentru că nici pisica nu o mai mângâiai, nici ceaiul nu mai era băut, stătea rece pe masă şi se strângea praful în cană. De două degete s-a făcut atunci când ai plecat şi mie mi-era frig, chiar dacă soarele dogorea şi era cod roşu de la meteorologi. Am auzit la televizor… sau aşa cred, dar eu n-am televizor. Rana mea vânătă s-a făcut galbenă, păream că mă vindec, dar de fapt m-a înţepat o albină în ochi şi am început să plâng. Apoi, mi-am pierdut ochiul şi mi-a ieşit tot sângele pe acolo.
Ce lucru curios: nu mai aveam sânge, dar simţeam că mă inund. Trebuie să fi fost durerea de vină, a, dar nu simţeam nicio durere, atunci ce, păi nu ştiu, poate că aveam ceva pe interior. Şi aveam, dar nu ştiam ce. Nici atunci când mi-au ieşit organele, pe rând, şi s-au aliniat frumos, după mărime, formă şi importanţă, nu mi-am dat seama ce am. Le-am băgat la loc, în altă ordine, şi m-a gâdilat, a fost bine, deci mai simţeam ceva.
A mai trecut o lună. Am scris un roman, două volume de poezii şi unul de proză scurtă, toate pe blana pisicii. Tu o să le descifrezi, mă gândeam, şi ai făcut-o, când ai venit să o vezi, pentru că de acum veneai pentru ea, atât. Dar nu ţi-au plăcut, ziceai că sunt mediocre, şi erau, dar ce naiba să scrii când eşti o rană?
Şi atunci te-ai mutat înapoi. Stăteai toată ziua şi lucrai, iar eu nu ziceam nimic, să nu te deranjez, dar oricum nu mă auzeai, pentru că petele de pe covor nu vorbesc. Te-ai trezit într-o zi şi ai zis că trebuie să speli covorul, că e pătat. L-ai dus şi la curăţătorie, ai folosit şi produsele cu reclame proaste de la televizor, apoi şi pe alea străine, apoi trucurile băbeşti. Petele nu ieşeau şi pace. Aşa că l-ai lăsat cum era, iar eu am răsuflat uşurată, pentru că atunci când călcai pe ele, simţeam masajul pe spate. Şi era bine.
Acum m-am decolorat.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Fericirea poate începe la o clinică dentară din București
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
