O femeie fără un bărbat e ca peștele fără bicicletă, zice mișcarea feministă care în spatele perdelelor mușcă din batistă la vederea scenei finale din Pretty woman. Când Richard Gere își calcă pe inima aia bogată și rece, și o ia de amantă oficială pe frumușica Julia Roberts, în acordurile triumfale ale Traviatei. Asta după ce fusese convins de Roxette că It muste have been love.
Tot despre love zice și Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni, că dacă nu e, nimic nu e. Totuși, se face că în lumea asta plină de dragoste avem din ce în ce mai mulți oameni singuri. Mai mult de jumătate dintre americani locuiesc singuri, zice The New Yorker, și nici românii nu mai dau fuga la popă de cum dau cu nasul de … dragoste. Nu vă mai spun că oamenii se căsătoresc târziu și divorțează devreme, că e deja o știre veche. Totuși la noi face deocamdată carieră acest concubinaj pe care occidentalii pare că l-au fumat tot înaintea noastră. Nu e de bon ton să fii singur, că miroși a loser.
Prin societățile occidentale, ai zice că în ciuda eforturilor susținute ale bisericii, familiei și prejudecăților, tot mai mulți oameni aleg să trăiască periculos și să riște să nu aibă „pe cineva alături la bătrânețe”. Se scriu tomuri și tratate despre ambele variante, iar „specialiștii” se bat în argumente cum e mai bine să fie omul: în cuplu sau single? Plictisit sau în căutare veșnică de aventuri? Ba chiar unii au adăguat acest S de la single în corul inițialelor minorităților sexuale – LGBT și S – pentru că, vezi doamne, comunitatea asta a oamenilor singuri ar fi o minoritate precum lesbienele, homosexualii, bisexualii sau transgenderii. O minoritate „tolerată” deocamdată.
Ca una care a avut parte de destule perioade de singurătate până acum și cu siguranță că n-am scăpat de ele, pot să accept argumentele ambelor tabere, dar mă enervează absolutizările. Să fii singur are și părți bune, dar te aruncă și în disperări adânci din care crezi că nu vei mai ieși vreodată întreg. Îar în perioadele astea societatea nu te ajută deloc, dimpotrivă, îți dă brânci cu satisfacție în râpă. Și asta te face să te agăți cu disperare până și de ideea de a fi într-o relație, doar de frica de a nu fi singur. Oamenii formează cupluri din rațiuni care nu au nicio legătură cu dragostea, cu afinitățile.
Un bărbat singur este interesant, sexy, vânat, dorit, invidiat până la o anumită vârstă. La care începe să fie dubios, tipicar, bețivan, afemeiat sau chiar impotent. Și chiar și atunci se găsește una care să-l suporte, pentru că, nu-i așa, e bună o mână de bărbat la casa omului.
O femeie singură nu e niciodată invidiată. Poate doar, așa, declarativ, de prietenele măritate, exasperate de niște lepre de soți care trebuie urniți cu macaraua de pe canapea pentru orice fleac ce trebuie făcut „în familie”. Dar în realitate orice femeie „întreagă la cap” va zice că l-a apucat pe Dumnezeu de un picior dacă a apucat să-l ducă pe unul la altar și să-l lege de ea cel puțin până la moarte.
Deși știe că dragostea nu e veșnică, în timp ce plictiseala da, femeia pare a fi mai impresionată de bârfele sociale decât de o căsnicie nefericită. Așa că de cele mai multe ori alege să tacă și să înghită pentru că e rău cu rău, dar mai rău fără rău.
E curios, totuși, că deși instituția căsătoriei a pierdut teren în ultima sută de ani, conceptul de cuplu – indiferent de forma juridică – rămâne constant promovat de media, de industria filmului, de literatură și de alte mijloace de păcălire a maselor. Uite chiar Frumușica, filmul despre care vorbeam la început, se pare că a avut un scenariu cu un final total diferit de ceea ce a ajuns. Julia era de fapt o curvă drogată, care sfârșește într-un autobuz cu colega ei de cameră, mergând să cheltuiască în Disneyland banii câștigați în week-end-ul cu bogatul Gere, fără să-l fi impresionat. Dar cineva, o mână măiastră, a simțit uriașul potențial al happy-ending-ului de poveste și a transformat-o pe prostituată în Albă ca zăpada. Ce dacă nu mai seamănă cu realitatea, oamenii nu se duc la film ca să vadă realitate, că sunt sătui de ea din viețile lor, nu?
Și uite așa, în filme, în cărți, în poveștile copilăriei ți se spune pe toate căile, mai direct sau mai subtil, că dacă nu ești într-un cuplu nu ești întreg, nu ești fericit. Trebuie să te temi de singurătate, să fugi de ea și să îți calci orice principiu numai ca să fii cu cineva în eventualitatea fatidică a morții.
Nu contest că unii sunt foarte norocoși și reușesc să-și descopere exact peticul. Dar cred că procentul de nefericiți care acceptă compromisuri de frica singurătății este mai mare decât cel al oamenilor care se împlinesc reciproc într-o relație.
Dacă ești singur se oferă imediat cineva să te ajute să nu mai fii. De la vecina care știe întotdeauna perioadele relațiilor tale (am una la bloc la mama, care de fiecare dată când mă vede are această unică preocupare: „Ești și tu cu cineva? Tot singură? Săraca!”), până la mama care, deși e în putere, se teme că va muri și te va lăsa singur(ă) și nu vrea să plece știind asta. Obsesia asta pentru eradicarea singurătății este aproape egală cu aia a mătușilor dintr-o familie obsedate să te vadă cu burta la gură.
Aceste presiuni sociale apasă apoi chiar asupra relației în sine, pe care, nefericita de tine reușești într-un final să o închegi. Faci eforturi ca „să meargă” chiar și ceva care țipă din toate aparențele că nu are nicio șansă. Numai să nu fii singur și s-o iei de la cap cu căutările, disperările, apropourile, încercările, compătimirile, eșecurile. Te trezești că universul în care trăiai înainte, și visai că vei avea o relație, se schimbă radical într-unul mai strâmt, al relației în sine, care nu e deloc așa cum „visai”, dar care este totuși validat de societate. Acum ești în rândul lumii, dar tu ești de fapt nefericit. Și te întrebi: și restul lumii e nefericită ca mine? Dacă da, de ce se chinuie toți să salveze aparențele?
Doar pentru a nu fi singuri în fața morții? Pe bune, cine știe exact cum o să moară și dacă merită cu adevărat să se sacrifice o viață întreagă lângă cineva care nu-l lasă de fapt să trăiască, doar pentru a nu fi singur atunci când moare? Nu pare o prostie? Până la urmă cât de des ajungi să mori într-o viață, ca să simți nevoia de companie?
Citiţi şi
Antrenamente pentru creier. Te interesează?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
