Tudor urmărea zbaterea muștei în drumul sinuos către dulapul cu cărțile de germană.
“Mama mi-a zis că fiecare animal își are rostul lui pe lume, dar nu înțeleg deloc care e al muștei. A, și țânțarii! Țânțarii sunt și mai și! Care o fi rostul lor?”
Se gândi pentru o clipă dacă ar putea să o întrebe pe Doamna, dar preferă să joace în continuare de-a v-ați ascunselea cu muscă. Unde s-o fi ascuns? Ce noroc pe capul ei, că poate să zboare oriunde dorește, să mănânce orice găsește în cale – chiar și un rahat… mai ales un rahat! A, și nu trebuie să stea nemișcată în banca. Și temele. Dacă nu-i place ceva, e liberă să zboare și să nu asculte…
– Mă asculți? Tudor..?!
Se încorda imediat, adulmecand pericolul. Ar fi vrut să zică “da”, dar instinctul îi spunea că e o întrebare capcană, că atunci când Doamna l-a întrebat dacă știe sensurile cuvântului “rost” și dacă poate să facă o propoziție cu el… normal că știa, chiar mai multe… a zis prima care i-a venit în minte: “Nu văd rostul școlii”. N-a fost bine. Deloc.
Ar fi trebuit să se gândească mai mult și să povestească poate despre cum a reparat el cu tati plăcile de gresie din curte, umflate de ploaie, care zăceau aruncate prin curte de când era el mic. Cu chit de rosturi. Tati mereu îi spune să se gândească de două ori înainte să vorbească.
– Ce-am zis eu să faci? Tudor privește pe furiș la colegă de bancă. Pe pupitru tronează o foaie cu un fundal roz-bonbon, cu puncte mici de stropi de apă, de parcă foaia ar fi făcut brusc pojar și ar fi avut nevoie urgență de o scutire de la ora de desen. Pare că stă bine, asta a colorat și el…
– Să colorăm fundalul pentru o felicitare pentru mami. Am terminat, Doamna, așteptăm instrucțiunile…
– Nu, am zis să colorați cu o singură culoare. O-SINGURĂ-CULOARE. Tu ce-ai făcut aici?
– Dar știți, Doamna, mamei mele îi plac foarte mult culorile, m-am gândit să îi fac un curcubeu…
– Mai, băiatule, asta desenezi tu, acasă, cu mama ta. Aici, la ora de desen, desenezi ce îți spun eu. Pune mâna și refa imediat fundalul.
Tudor clipește des și vrea să mai spună ceva… Oftează înăbușit și se așază în bancă, cu capul plecat.
“Oare care spunea mami că sunt culorile ei preferate? Portocaliu, galben și verde. Și că nu poate decide între ele, că se așază fiecare după cum le simte în ziua respectivă… “
Concentrat, pune mâna pe pensulă și amestecă cele trei culori, bine-bine-bine. Strânge pensula în mână și aruncă nervos, în stânga și-n dreapta, tușe de gri petrol spălăcit și murdar. Acoperă grăbit și haotic foaia, care se încrețește ușor pe margini, de la atâta culoare și presiune. Măcar așa felicitarea lui mami va fi în culorile ei preferate, fără să știe Doamna.
Musca își urmează liniștită zborul către tabla pe care scrie caligrafic “Clasa I C”. Pentru că, nu-i așa, când ai doar 30 de zile de trăit, micile drame de zi cu zi ale vieții de școlar au cu totul alt sens. Și culoare.
Exercițiu de scriere azi, 15 iunie, la atelierul Monei Dîrțu. Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
