Mergeam pe hol plictisită, așteptând să treacă orele să plec mai repede acasă, când dau de o colegă care vorbea cu un tip prea adevărat să fie posibil. Adevărat pentru că respira bunătate și înțelepciune, avea o privire caldă și parcă nu știa ce e aia răutate. Când l-am văzut, mi-am dus la piept mâinile și am scos un oftat care m-a urmărit câteva zile, că nu știam ce a crezut și el.
Nu-mi imaginam că pot reacționa așa la bărbați, m-am surprins întrebându-mă de unde avenit acea dorința de-a-l cunoaște. De atunci l-am mai văzut de câteva ori. Eram aproape sigură că se uita insistent la mine, dar nu se întâmpla nimic mai mult. Mergeam serile la culcare cu speranța că îl voi întâlni a doua zi, uneori mă trezeam cu o durere necunoscută, născută din iluzii. Și am decis că singura soluție era sa-l abordez eu. Așa au început planurile în mintea mea…
A fost ușor să-i aflu numărul de telefon de pe un forum, el lucrează în domeniul public, dar greu mi-a fost să mă decid ce îi scriu și să-mi fac curaj. Seri întregi am căutat articole despre cum să abordezi un bărbat. Mi-am dat seama că femeile de vârsta mea nu mai abordează sau nu au curajul, ca mine, să recunoască. În fiecare seară scriam un mesaj și dimineața îl ștergeam, părându-mi-se că e prea penibil. Într-o zi ploioasă și lungă, mă gândeam la ochii lui blânzi și mă vedeam înotând cu delfini… Și atunci mi-a venit ideea!
A: „Salut!
Știai că delfinii, la naștere, sunt expulzați din burta mamei cu coada înainte?
Nu încerc să-ți testez cultura generală, doar că nu știam cum să încep.
De la cine?
O tipă care te tot întâlnește pe holuri!”
Am scris și rescris acest mesaj de zece ori până când am încleștat dinții, am închis ochii și l-am trimis. La început m-am simțit ciudat. Apoi am dat liber fluturilor din stomac. Simțeam un amestec de fericire + judecată + frică + speranță.
După câteva minute am primit un mesaj și am crezut ca o să-mi sară inima din piept.
D: „Ai început bine! 🙂
Delfinul ți-a fost bun ambasador!”
De aici, am vorbit despre noi și cărți, despre preferințe și frumusețe, fără să-i spun cine sunt. A doua zi i-am scris din nou, și tot așa până m-a invitat la o cafea. Din păcate, plecam din țară și l-am rugat să păstreze valabilă invitația.
Trei zile cât am fost plecată și mă judecam că sunt imatură, nu am avut curaj să spun cuiva de jocul meu prin mesaje. Îmi era frică de reacția lui când o să mă vadă. Până la urmă m-am decis să-i trimit o poză și, daca mă va plăcea, vom ieși în oraș. A spus că sunt drăguță și m-a întrebat unde muncesc, i-am spus cam totul despre mine, era perfect! M-a invitat din nou, joi sau vineri trebuia să ieșim la o cafea. Doar că au trecut câteva vineri de atunci și nu mai știu nimic de el.
În fiecare seară merg la culcare cu aceste întrebări:
– De ce nu a fost curios să mă cunoască? Urâtă nu sunt.
– De ce nu m-am gândit că firma la care muncesc colaborează cu el și că vor fi consecințe?
– Ce crede despre mine?
– Dacă îi spune colegei, eu ce mă fac?
Și cea mai sâcâitoare întrebare este dacă un bărbat la 40 de ani mai are dreptul să lase baltă o femeie?!
Guest post by Ana Ursa
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
